În seara aceasta am
decis să ridic puțin cortina în spatele căreia stă ascunsă literatura mea.
Cuminte, timidă, plină de suflet, își așteaptă cititorii. Așteaptă să fie nu
doar citită, ci și simțită și trăită. Dacă acest lucru se va întâmpla, eu voi
zâmbi satisfăcută și mă voi mulțumi cu această bucurie...
Fragmentele pe care
vi le propun astăzi nu se află într-o consecutivitate (dacă e să luăm după
firul romanului), însă le-am separat pentru a atenționa acest lucru. Din care
lucrare sunt n-am să vă zic. Nu e bine să vorbesc mult. În schimb, e minunat
atunci când scriu tot mai mult.
" [...] Timpul trecea, și odată cu el – speranțele
mele se stingeau. Am ajuns într-un moment în care nu mă mai recunoșteam. Nici
fizic, nici sufletește. Suferința din interior își lăsa amprenta în exterior.
Simțeam cum îmbătrânesc. Nu mai aveam viitor. Sentimentele, însă – nu mureau,
nu își pierdeau din intensitate, chiar dacă durerea era cruntă.
Sosise
iarna cu sărbătorile ei specifice. Era primul an în care nu le simțeam
farmecul, nu mă bucura zăpada, nu împodobeam bradul. Nu vedeam luminițe, nu
primeam urări, nu mergeam la nimeni în vizită. Totul continua să fie la fel de
trist. Holurile lungi ale spitalului îmi păreau un labirint întunecos din care
nu găseam ieșire. În loc să aud zurgălăi, voci de copii și colinde, eu auzeam
doar strigăte de dimineață până seara. În loc să văd albul zăpezii, vedeam
albul pereților din camera în care a început nenorocirea mea.
- Uite,
ninge! Oare a câta oară? Demult am pierdut numărătoarea.
- Despre ce numărătoare
vorbești?
- Înainte, număram
fiecare ninsoare. Adică, fiecare ninsoare îmi amintea că a mai trecut un an și că
acest calvar nu s-a sfârșit.
- Cred că în curând voi
începe să număr și eu ninsorile. Mai apoi apusurile și
răsăriturile, pentru ca într-un final să număr răsuflările.
* * *
[...] Am
lăsat cheia unde îi era locul și am părăsit ograda în care speram să mă
odihnesc mult timp înainte alături de omul iubit. Disperată, mă întrebam unde
să plec. Nu voiam să văd pe nimeni. Nu aș fi suportat nicio întrebare. Tot ce
îmi doream era să dispar de pe fața pământului. M-a cuprins o stare de amețeală.
Îmi era teamă, dar nu mă opream. Mă gândeam la multe, dar totuși la nimic
concret. Mintea îmi rătăcea. Sufletul se tânguia.
De ce
fericirea e atât de scumpă? De ce e atât de greu de găsit și uneori imposibil
de păstrat? De ce ne este dat să suferim zile, săptămâni, luni și chiar ani
pentru un dram de fericire, ca mai apoi să ne fie luat și acela? De ce nu ne
este îngăduit să gustăm din cupa fericirii decât o picătură? De ce nu a pomenit
nimic despre planurile pe care le-au avut sau le au? De ce a trebuit să aflu
într-un asemenea mod?
Mă
aflam singură pe o bancă. Nu știu cât am stat acolo. Probabil am atras atenția
multora care se plimbau prin împrejurimi. Nu-mi păsa. Eram împietrită. La un
moment dat, mi-am auzit numele rostit de cineva care se afla în spatele meu...
* * *
- Doamne, de ce iubirea se înfrățește cu durerea?
Se mai prăbușește un imperiu al iubirii... "
(Fragment)
Marinela Lungu
27.03.2018
