sâmbătă, 18 februarie 2017

D O V I S

     Între toamnă și vară se petrec cele mai multe schimbări. Este timpul în care o parte se stinge, iar alta – renaște. Dacă am avea posibilitatea să stăm un singur minut față-n față cu Dumnezeu, i-am cere mii de lucruri, dar am uita unul singur (și cel mai important): să-i mulțumim!

     Întotdeauna avem impresia că noi știm mai bine ce ni se cuvine, că dacă am avea puterea de a decide chiar și asupra întregii omeniri – am face numai bine. Ce păcat că nu putem aduce acest bine și în propria viață...

     Ne este foarte ușor să judecăm acțiunile celor din jur, dar nespus de greu pe cele proprii. Ne este ușor să știm cum am proceda în locul altora, dar niciodată atunci când trebuie să acționăm noi, în viața noastră. Ne este ușor ne dăm cu presupusul, să ghicim, să ne imaginăm ce se ascunde în spatele fiecărei povești de viață, dar niciodată nu ajungem să înțelegem și să pătrungem în esența propriei povești... Suntem mereu în căutarea unui destin mai ușor, în care să fim atotștiutori, atotțiitori, superiori tuturor, în toate. Dar asta nu se poate...
Există timp pentru toate și există un timp cu de toate. Timpurile se schimbă de la o zi la alta, schimbând totul în jur. Doar nisipul din clepsidră rămâne neclintit...

     Într-una din zile, D O V I S a avut un vis în care Creatorul îi apărea sub chip de Înger. Acesta, aproape neputând să-și țină ochii deschiși din pricina luminii ce străpungea Cerul și făcea ca pământul să devină invizibil, a îngenuncheat timid, aproape rușinat și tăcut. Ca un creștin smerit ce se credea, a prins să ceară umilință și să se închine în fața Divinității care îl privea din Înaltul Cer.

– De ce ții fruntea plecată? îl întrebă Creatorul.
– Și de ce aș ridica-o? Sunt mâhnit și rușinat de toate păcatele mele.
– Am înțeles că ești rușinat de păcate, dar nu și de ce ești mâhnit.
– Cum să nu fiu, Tată, când toate grijile lumii au căzut asupra mea, toate durerile pământești s-au cuibărit în sufletul meu, tot întunericul Universului s-a ascuns în privirea mea?

În timp ce vorbea cu voce stinsă și umilă, continua să-și țină capul plecat, ca și cum tot nisipul din clepsidra lui s-ar fi scurs deja...

– Și cum să nu cadă toate grijile lumii asupra ta, dacă tu ai avut grija tuturor? Cum să nu se cuibărească toate durerile în sufletul tău, dacă tu le-ai adunat? Cum să nu se ascundă tot întunericul Universului în privirea ta, dacă tu n-o ridici din pământ? Uite-te la tine! Ochii îți sunt ațintiți spre pământ, de unde ai venit, și nu spre Cer – unde vei pleca. Scopul tău este să mergi înainte, în viitor, nu să rămâi în trecut, unde ai fost.
– Dar, Tată...a continuat să se plângă D O V I S, suferințele mă chinuie zi și noapte. Ajută-mă să scap de ele! Ia-mi-le cu mâna Ta!
– Eu nu te pot ajuta decât prin tine. Dacă tu nu vrei să te ajuți, nimeni nu o poate face în locul tău.
– E prea complicat ceea ce spui...
– Nicidecum. Eu am creat totul simplu. Voi însă, v-ați complicat.
– Dă-mi o soartă mai ușoară!
– Nu pot, căci soarta ce o ai e numai bună pentru tine. Nimic mai mult și nimic mai puțin.
– Dar nu mai pot s-o duc... Am obosit!
– Și atunci, de ce nu mă rogi să-ți dau putere?

Condiția în care se afla, nu-i permitea să mintă, să fie fățarnic, așa cum adesea obișnuia să facă...
– Pentru că e mai simplu să primesc ceva mai ușor, decât să devin eu mai puternic.
– Mă bucură sinceritatea ta, dar totuși, nu am o altă soartă pentru tine.
– Atunci schimbă ceva în cea pe care mi-ai dat-o.
– Nu pot să fac asta. Tu, însă – poți schimba tot ce nu-ți convine.
– Atunci, fă-mă puternic! Fă-mă suficient de puternic, încât să pot să schimb tot ce mă frământă.
– Caută în interiorul tău. Acolo vei găsi o grămadă de semințe...
– Ce să fac cu ele?
– Să o găsești pe cea de care ai nevoie și să o plantezi în suflet, ca să dea rod.
– Dar cum să știu care e cea de care am nevoie?
– Ascultă-ți inima!
– Să-mi ascult inima?! Tocmai tu, Doamne, îmi spui să-mi ascult inima? Cum poți să mă îndemni să fac o asemenea greșeală? s-a indignat D O V I S.
– De ce crezi că ar fi o greșeală?
– Pentru că de la ea – de la inimă, pornesc cele mai mari greșeli. Nu mai gândim, nu mai raționalizăm, nu mai cântărim lucrurile, nu mai înțelegem diferențele. Inima are o putere care ne dezechilibrează și ne transformă în niște orbi. Din cauza ei, ajungem pe cele mai interzise cărări. Din cauza ei, pierdem marile fericiri, din cauza ei...
– Oprește-te, fiule! Ai pomeneit de mari fericiri. Ai spus că din cauza inimii le pierdeți. Dar spune-mi, cum ajungeți la marile fericiri?

D O V I S a căzut în muțenie, fiind năvălit de mii de gânduri. S-a înălbit la față și părea că încearcă să depăne niște amintiri din alte vieți, să găsească un răspuns cât mai plauzibil prin care să iasă din încurcătură, dar nu-i venea nimic în minte...

– Nu știu, Tată, a zis acesta în cele din urmă. Nu știu ce să-ți răspund. Cred că nu există mari fericiri. Cel mai sigur e că ele sunt, de fapt, plăsmuirea noastră.
– Prea bine, i-a răspuns Creatorul. Dacă spui că nu există, atunci cum le poți pierde din cauza inimii?

Dorindu-și să iasă din situația în care se pomenise, acesta schimbase subiectul imediat.

– Dar iubirea? De ce nu ne-ai dat posibilitatea de a o avea?
– Dar v-am dat-o! Am pus câte un strop din ea în soare, în lună, în stele, în nori, în flori, în iarbă, în...voi! Da, voi aveți acel strop care poate fi transformat într-un ocean de iubire!
– Cum, dacă de fiecare dată drumul e bătătorit?
– Întotdeauna aveți impresia că totul e greu. Dacă drumul e bătătorit, vă împiedicați, iar dacă e lin – alunecați. Unde e caracterul, voința, curajul vostru? Unde ați aruncat tot ce v-am dăruit: speranța, credința, dragostea?

Jenat, D O V I S și-a plecat din nou fruntea.

– De ce nu-mi reproșezi nimic?
– Ce aș mai putea să-ți reproșez, Doamne?
– Că ți-am dat o soartă atât de grea, fără a te asigura cu armele potrivite...
– Cred, totuși, că le am...
– Unde?
– În inimă.
– Dar ea nu există. Tu ai spus-o, fiule!
– Am spus-o la mânie, fiindcă tot ce am purtat acolo, mi-a fost luat cu de-a sila, aproape smuls. A rămas sângerândă și încă nu vreau să recunosc că te doare...
– Dacă te doare, înseamnă că nu ți-a fost smuls totul.
– E moartă, Doamne, de aceea spun că nu există.
– Ceea ce e mort, nu se simte în niciun fel. Tu ești cel care mi-a spus că te doare, că sângerează... Îți dai seama? Inima ta trăiește, doar că așteaptă să-i dai un suflu nou, s-o asculți, să cauți în ea. Încercă, fiule! Te asigur că acolo vei găsi toate răspunsurile.

     Bucuros, D O V I S și-a ridicat ochii din pământ, atingându-și inima cu palma stângă. Avea lumină în privire. Părea fericit. Pentru o clipă, a simțit că e în stare să cucerească lumea din nou. Dar, ca o furtună inopinată, norii s-au așternut din nou pe chipul lui. Fața i s-a înnegrit, sângele începu să i se învolbureze și vocea îi deveni gravă.
– Te-ai gândit la toate, Doamne, a recunoscut D O V I S. Mai puțin – la cei care se iubesc.
– De ce? se interesă Creatorul.
– Pentru că i-ai separat în același mod în care ai separat Soarele de Lună. Nu ți se pare nedrept? De ce atâta nedreptate în lume?
– Ce te împiedică să iubești?
– În soarta pe care mi-ai dat-o, nu-mi pot împlini iubirea. Totul în jur mi se împotrivește. Totul devine un curent imposibil de controlat și oprit, ca o avalanșă de negativism.
– Și de ce „totul” e mai important decât iubirea?
– Păi cum altfel? Să merg eu împotriva curentului, a lumii, a Universului?
– Nu iubirea trebuie să întrebe de tot, ci totul de iubire, căci lumea înseamnă iubire. Acesta e scopul cu care lumea a fost creată. Asta vreau ca oamenii să facă: să răspândească Lumina, adică – Iubirea!
– Și dacă nu există suficient timp pentru iubire?
– Într-adevăr, pentru iubire nu e niciodată suficient timp. De aceea, timpul iubirii adevărate se numeste Eternitate.

     D O V I S a surâs și, în tăcerea zorilor ce se revărsau, imaginea lui Dumnezeu a dispărut, iar visul s-a sfârșit. Când s-a trezit, a privit cerul și a mulțumit. Deși nu a mai văzut imaginea din vis, știa că o poate găsi oricând în inimă...

* * *
D O V I S ești tu, omul universal. Omul în căutarea fericirii, a iubirii, a împlinirii. Omul ce greșește, cade, se întunecă. Omul ce realizează greșeala, se căiește și se luminează. Omul ce luptă să se ridice, să se autodepășească, să-și atingă scopul. Omul care-și caută iubirea și locul în această lume. Omul care vrea să ajungă dincolo de imposibil. Omul care se rătăcește și se regăsește. Omul care TREBUIE să lupte și să învingă prin dragoste, credință și speranță!

* * *
Dumnezeu
O – Om
V Viață
I Iubire
S Soartă

Marinela Lungu
18.02.2017

marți, 14 februarie 2017

Dragostea se trăiește doar o zi pe an?

Ziua Îndrăgostiților – frumos prilej de a sărbători dragostea! Dar, oare, dragostea are nevoie doar de o zi pentru a fi sărbătorită? Oare e nevoie de o anumită zi pentru a ne aminti de persoana iubită, pentru a o surprinde plăcut, pentru a-i aminti cât o iubim, cât o prețuim? Oare e nevoie de o zi singură zi pe an, în care peste tot să se facă declarații de dragoste, să se cânte despre dragoste, să se scrie despre dragoste?  Nu!

     Dragostea se întâmplă în fiecare zi. Soarele nu uită să răsară și să apună. Timpul nu uită să treacă. Viața nu uită să continue. În aceeași măsură, noi nu trebuie să uităm să iubim, nu trebuie să amânăm iubirea pe mai târziu sau s-o considerăm mai puțin importantă decât alte treburi ce țin de rutină. Întotdeauna avem timp pentru toate, mai puțin – pentru ceea ce este cu adevărat important.

     Dragostea nu se demonstrează pe 14 februarie printr-o cină romantică, o felicitare, un buchet de flori sau orice alt cadou. A iubi nu înseamnă a trâmbița sentimentele și a le afișa public, doar pentru a demonstra lumii că iubești și că sărbătorești iubirea. Cu adevărat, iubirea adevărată nu are nevoie de demonstrații. Ea doar se manifestă într-un mod tăcut și modest. Ea nu are nevoie de strigăte, ea nu are nevoie să fie auzită de lume, căci cel mai bine, ea se simte în liniștea dintre ei doi, între cele două priviri înflăcărate, între cei patru ochi care se privesc cu dor...

     Iubirea presupune răbdare, sinceritate și dăruire. Nu are nevoie de locuri luxoase pentru a fi simțită. Ea, prin modestia ei, se mulțumește cu ceea ce este simplu și natural, căci prin însăși complexitatea sa, ea suplinește orice altă lipsă. De aceea, pentru a trăi iubirea, nu e nevoie să căutăm restaurante luxoase, hoteluri prestigioase sau cadouri scumpe, căci iubirea nu pentru asta există și nici nu cere nimic material. Ea necesită liniște și singurătate, adică – timp doar pentru ei, departe de lume, de gălăgie, de tot ce înseamnă exterior, pentru că iubirea vine din interior și tot de acolo izvorăsc cele mai frumoase daruri.

     Iubirea se manifestă în timp. Ea nu pleacă când dă de greu. Ea nu fuge când cel de alături este îngenuncheat. Ea nu se eschivează de probleme.  Ea, dintre toate, alege să rămână, să ajute, să dăinuiască. Ea, dintre toate, alege să mângâie, să sărute, să aline. Ea, dintre toate, alege să lupte, să spere, să creadă. Ea, dintre toate, alege să fie!


     Iubiți-vă frumos! Iubiți-vă modest! Iubiți-vă fără demonstrații! Iubiți-vă sincer! Iubiți-vă în fiecare zi!

Marinela Lungu
14.02.2017

duminică, 12 februarie 2017

Dumnezeu nu este un călău

     Spunem adesea că gândurile pot deveni incontrolabile. Și totuși, există o forță nebănuită înăuntrul nostru care le declanșează și le dă frâu liber. Suntem tot noi, doar că într-o formă clandestină. Le negăm, pentru că s-ar putea să fie niște amintiri de care vrem să scăpăm, niște vise care ne tulbură, niște preocupări care nu ne lasă în pace, niște idei care nu-și găsesc locul... Dar ne aparțin toate. Sunt ale nostre, sunt plăsmuirea noastră, sunt parte din noi. Chiar dacă nu credem, inima și mintea sunt într-o relație extrem de strânsă: își transmit informații, sentimente, neliniști... Așa se întâmplă că gândurile plăsmuite de minte ajung să tulbure foarte repede inima, iar sentimentele născute de inimă – să indigneze mintea...

     De prea multe ori, fericirea începe să ne sperie, de parcă am presimți că după ea, ne așteaptă o furtună. Ceva întotdeauna ne umbrește – un gând obscur care ne înspăimântă și ne face să tresărim... E ca și cum ne-am simți vinovați de ceva. Vinovați că trăim, că iubim, că respirăm. Într-adevăr, nu suntem sfinți. Nu puteam să ne ridicăm la un astfel de nivel, pentru că  perfecțiunea nu se referă la oameni. Putem fi vinovați de multe lucruri, dar niciodată de iubire, de dăruire, de sufletism, de frumos...

     Ne e teamă să ne descătușăm. Ne e teamă să trăim din plin clipa. Ne e teamă să simțim bucuria. Ne e teamă să recunoaștem dragostea. Ne e teamă să fim cu sufletul, de parcă în clipa următoare ne-ar aștepta o pedeapsă cruntă. Trăim cu impresia că fericirea trebuie neapărat plătită, altfel – rămânem datori, iar datoria se plătește mai scump. Avem impresia că Dumnezeu așteaptă momentul potrivit doar pentru a ne pedepsi pentru că am trăit prea intens, am iubit prea mult sau ne-am bucurat din plin. Greșit!

     Dumnezeu nu stă cu bâta deasupra noastră, pândind momentul oportun pentru a ne arunca într-o prăpastie, pentru a ne adânci în mocirlă sau pentru a ne sufoca de vii. Gândul nostru tenebru ne aduce față-n față cu așa-zisa „plată pentru fericire”. Chiar dacă sună a teorie, dar prin gândurile sale, omul poate apropia sau depărta anumite întâmplări. Dacă gândește mai mereu negativ, temându-se că nefericirea îl pândește de după colț și în orice moment s-ar putea năpusti asupra lui, atunci s-ar putea să se întâmple chiar așa. Nu pentru că Dumnezeu ține cu gândurile lui rele, ci pentru că, involuntar, el se apropie de rău. Cum? Cu gândul, cu capacitatea minții sale. La fel se întâmpla și atunci când gândurile omului au legătură cu prosperitatea, frumusețea, dragostea și bucuria.

     Dumnezeu nu e un călău. Noi suntem copii Lui, cum am putea să ne îndoim de dragostea ce ne-o poartă, când a creat lumea doar pentru noi? Cum să credem că ne-ar putea pedepsi pentru că ne dorim să trăim prin iubire? Cum să credem că a trăi e o greșeală?


     Viața este despre arta de a învinge fără arme. Fericirea și nefericirea sunt relative. Suntem oameni, iar a greși e firesc. De-a lungul vieții, ne asumăm numeroase vini, dar niciodată, iubirea nu poate fi o vină...

Marinela Lungu
12.02.2017

marți, 7 februarie 2017

Rețeta Fericirii

Ne tot întrebăm ce e fericirea. Și absolut nicio definiție nu poate fi valabilă pentru toți. Atâția oameni ce gândesc diferit, atâtea inimi ce simt diferit, atâtea suflete ce luptă pentru valori diferite... Cum am putea să ne încadrăm într-un standart care se dovedește a fi prea strâmt?
Într-adevăr, fericirea se definește diferit. Pentru unul, ea înseamnă a primi, pentru altul – a dărui. Pentru cineva, a construi, pentru altcineva – a dărâma. Oricât de dureros ar fi, există și oameni care primesc o satisfacție atunci când caută să defaimeze pe cineva, să blameze, să profaneze, să umilească, să batjocorească, să îmbrâncească, de parcă și-ar descărca toate frustrările pe care le adună, căci oamenii de acest tip, sunt într-adevăr, frustrați...

În esență, fericirea nu înseamnă nimic. Nu se găsește, nu se prepară, nu se gustă. Este doar o stare provizorie, care apare și dispare. Mai mult decât o stare, ea este un fenomen inexplicabil. Secole la rând se fac descoperiri fascinante, dar nimeni n-a reușit să descopere unde se găsește fericirea, deși lumea e plină de teorii (de care uneori nu avem nevoie)...

Atunci când omul e trist, dezamăgit, deziluzionat, nu-i poți arunca în față o teorie și să i-o aplici pe suflet, de parcă ai putea să i-o lipești cu lipici. În schimb, i-ai putea aminti că există trei culori fundamentale în lume:
Galben – atunci când deschide ochii și vede lumina zilei. Nu doar a prins o nouă zi, nu doar e viu, ci poate vedea. Ochii lui percep lumina.
Roșu – atunci când sângele nu-i mai încape în inimă de atâta dragoste. O dragoste care îi străbate toți porii, care-i deschide noi orizonturi, care-i dă o putere nebănuită, care-i stârnește o poftă și o sete de viață, asemeni unui însetat din deșerturile pustii. Dragoste de Dumnezeu, de oameni, de viață, de natură, de tot ce-l înconjoară...
Alb – atunci când întreg sufletul îi este cuprins de liniște, purificare, curățenie. O liniște asemănătoare unei haine croite cu dibăcie și iscusință, care poartă miros de Veșnicie. Un alb care ne aduce mai aproape de cele sfinte...

Fericirea depinde de noi: de credința, speranța, voința și curajul nostru. Poate că uneori ajungem să credem că nu există, că ne-a uitat... Și tocmai în acele momente, propun să amestecați cele trei culori!

Marinela Lungu
07.02.2017