luni, 9 octombrie 2017

Timpul


Timpul – enigma tuturor vremurilor: trecut, prezent și viitor. Numai el știe cu ce ne va ferici sau nenoroci în clipa următoare. Numai el are secrete dosite în toate ungherașele. Numai el aduce furtuna care distruge castelul fericirii, și tot el aduce briza care șterge lacrimile de pe chip și le poate usca pe cele din suflet.   

Numai el știe când totul se va schimba și felul în care vor fi schimbările. Numai el știe ce formă vor căpăta lucrurile în clipa următoare. Numai el știe momentul în care va îngropa în nisipuri fierbinți toată suferința din prezent, și tot el știe momentul în care va naște fericirea din viitor, lăsând doar cenușa în care a ars suferința ce va aparține deja trecutului uitat în nisipurile fierbinți.

    Numai el știe când va începe o iubire și când aceasta se va stinge odată cu uitarea ce se va așterne între cei doi foști îngrăgostiți. Asemenea iubiri le va uita și el, le va arunca în valiza trecutului. Și tot el va ști când se va naște o iubire predestinată eternității. Pe aceea o va lua cu el în ceasul cel din urmă și îi va oferi loc de cinste între stele.

     Numai el știe ce am fost, ce suntem și ce vom fi, dar și cât vom mai fi, pentru că timpul este dirijat de Dumnezeu. Noi ne aflăm în palma Lui, însă nu asemeni unor prizonieri, ci mai degrabă a unor ființe cărora li s-a oferit prilejul de a fi mângâiate de Cel care le iubește cel mai mult...

Marinela Lungu
09.10.2017

vineri, 22 septembrie 2017

Clepsidra așteptării

Între două bătăi de inimă de zbuciumă o lacrimă.
Între două lacrimi se scaldă o durere.
Între două dureri mocnește un foc.
Între două focuri arde un vis.
Între două visuri se naște o speranță.
Între două speranțe moare o iluzie.
Între două iluzii tremură o șoaptă.
Între două șoapte se zbate un strigăt.
Între două strigăte se înăbușă o tăcere.
Între două tăceri se oglidește o tânguire.
Între două tânguiri zvâcnește o așteptare.
Între două așteptări se zbuciumă o inimă
Scăldată în durere,
Mocnind în foc,
Arzându-i visul,
Născându-i speranță,
Murindu-i iluzia,
Tremurându-i șoapta,
Zbătându-i strigătul,
Înbăușindu-i tăcerea,
Oglindindu-i tânguirea,
Dureroasei așteptări...

Marinela Lungu
22.09.2017

luni, 4 septembrie 2017

Hoțul

Timpul . . .

Uneori fuge,
Alteori – se târăște.
Uneori se grăbește,
Alteori – lenevește.
Uneori vorbește,
Alteori – tace.
Dar întotdeauna fură.

O posibilitate,
Un vis,
Un destin,
O speranță,
O floare,
O iubire,
O așteptare,
O zi,
O privire,
O iluzie,
O bucurie,
Un om...

miercuri, 23 august 2017

Vinovați și obosiți

     Am ajuns să obosim chiar și atunci când nu facem nimic. Oare de ce? Nu cumva ne obosește lipsa lucrurilor simple care să ne umple casele și inimile cu bucurie? Nu cumva ne obosește superficialitatea, brutalitatea, supremația și fățărnicia? Nu cumva ne obosește critica distructivă, lipsa motivației, a bunului-simț, a culturii și educației?

     Societatea parcă nu mai prosperă. Oamenii ajung să dispere, însă nici ei nu înțeleg motivul. Totul pare bine. Toți par fericiți. Toți par sănătoși. Dar realitatea lovește crunt: aproape nimic nu e bine, puțini sunt cu adevărat fericiți, iar sănătatea începe să tot joace feste.

     Ne obosește căutarea iubirii. Ne obosește lipsa mângâierii. Ne obosește vinovăția.

     Pentru că suntem vinovați nu doar atunci când distrugem, ci și atunci când nu facem nimic pentru a repara răul făcut. Suntem vinovați nu doar atunci când criticăm, ci și atunci când nu motivăm omul criticat. Suntem vinovați nu doar atunci când comitem o nedreptate, ci și atunci când nu apărăm dreptatea. Suntem vinovați nu doar atunci când lovim, ci și atunci când nu mângâiem. Suntem vinovați nu doar atunci când bruscăm, ci și atunci când nu alinăm. Suntem vinovați nu doar atunci când rănim, ci și atunci când nu iertăm. Suntem vinovați nu doar atunci când nu trăim deplin, ci în primul rând, când nu trăim iubind din plin...


     Suntem vinovați și obosiți...

Marinela Lungu
23.08.2017

duminică, 23 iulie 2017

Marea mea

Sunt îndrăgostită! Îndrăgostită fără margini . . . de ea! De imensitatea ei, de culoarea ei, de țărmurile ei, de misterele ei, de farmecul ei. Mă-ntorc la ea aproape an de an și niciodată nu mă satur. De-aș admira-o zi de zi tot nu mi-ar fi suficient, pentru că mă regăsesc în ea. Mă regăsesc în liniștea și zbuciumul ei.

Iubesc să o admir dimineață, când primele raze ale soarelui se scaldă în apele ei adânci, făcând-o să strălucească din ce în ce mai intens. Iubesc să o admir seara, când ultimele raze se oglindesc în ea și creează un veritabil tablou. Iubesc să o admir noaptea, când valurile-i zbuciumate se revarsă puternic spre mal, când parcă tot întunericul lumii se îneacă în adâncurile ei, când luna își găsește loc de tihnă printre valuri, când stelele își găsesc perechea în unduirile ei.

Marea mea – izvor de plăcere și odihnă. Ce mult îmi place să-mi las privirile să alunece printre spuma ei învolburată și să-i captureze frumusețea în memorie, pentru că, mi-e dor încontinuu de imensitatea ei. 

Marinela Lungu
23.07.2017


miercuri, 5 iulie 2017

Fericirea nu se judecă

     Fericirea nu se judecă. Dacă un om e fericit, ce contează restul? De vreme ce nu a omorât pe nimeni și nu a făcut rău nimănui, de ce să-l condamni pentru că a ales să fie fericit altfel? Oamenii sunt diferiți și fericirea nu este o noțiune generală, valabilă pentru fiecare în parte. Ceea ce pentru unii înseamnă plăcere, pentru alții e plictiseală. Ceea ce pentru unii înseamnă fericire, pentru alții e irosire în van. Ceea ce pentru unii înseamnă armonie, liniște și împlinire, pentru alții nu înseamnă nimic. Dacă nu poți să te bucuri pentru un om, atunci măcar înțelege-l. Dacă nu poți nici să-l înțelegi, atunci lasă-l în pacea lui, cu viața și preocupările lui.

     Necazul nu se discută și nu se analizează. La fel e și cu fericirea. Omul își alege singur felul de a trăi și de a se împlini. Dacă e rău sau e bine va decide Dumnezeu. Tu nu ai dreptul să te implici, pentru că ești om și tu, iar ceea ce astăzi ți se pare de neconceput, mâine ți s-ar putea întâmpla chiar ție. Fiecare își are propriul destin cu toate legile scrise și nescrise. Ceea ce întâmplă este predestinat să se întâmple și nimeni nu are dreptul moral de a judeca.

     Viața nimănui nu e un subiect de discuție sau bârfă. Nu judecați pe nimeni. Fiecare trăiește cu propriile alegeri și dacă a greșit sau nu e strict problema lui. El va plăti. Noi, cei din jur suntem doar spectatori. Adevărul nu se află pe scenă, ci în spatele cortinei. Acolo unde nu putem vedea... De aceea, nu avem capacitatea de a înțelege unele lucruri.


     Fiți fericiți în felul vostru. Fără a dăuna cuiva, fără a aștepta confirmarea cuiva. Fiți fericiți și răspândiți lumină în jur. Scopul omului pe pământ este să iubească, să dăinuiască și să fie fericit, pentru că noi suntem copii lui Dumnezeu și niciun tată nu și-ar dori să-și vadă copilul plângând... 

Marinela Lungu
05.07.2017

sâmbătă, 24 iunie 2017

Poemul Timpului

Dacă timpul ar avea suficiente frunze pentru fiecare tristețe și suficiente flori pentru fiecare bucurie,
Ce ar fi mai mare: covorul tomnatic sau poienița primăvăratică?

Dacă fiecare frunză ar avea suficient timp pentru fiecare tristețe, iar fiecare floare – pentru fiecare bucurie,
Care ar fi mai multă: tristețea sau bucuria?

Dacă fiecare tristețe ar avea suficient timp pentru fiecare frunză, iar fiecare bucurie pentru fiecare floare,
Al cărei timp ar fi mai lung: al frunzei sau al florii? 


Marinela Lungu
24.06.2017

luni, 12 iunie 2017

Nu toți...

Nu toți care te privesc te și văd în lumina ta adevărată.

Nu toți care te ascultă aud și vocea ta adevărată.

Nu toți care te înconjoară înțeleg și cine ești cu adevărat.

Nu toți care stau lângă tine o fac din motive temeinice.

Nu toți care te aplaudă se și bucură pentru tine.

Nu toți care îți vorbesc sunt interesați să discute cu tine.

Nu toți care plâng cu tine îți împărtășesc cu adevărat durerea.

Nu toți care râd cu tine îți împărtășesc cu adevărat fericirea.

Nu toți care te sfătuiesc au intenții bune.

Nu toți care merg pas la pas cu tine au același traseu.

Nu toți care pleacă trebuiesc plânși.

Nu toți care rămân îți sunt necesari.

Nu toți merită. Nu toți...

Dar dacă există măcar unul dintr-o mulțime de alții, atunci fii fericit, pentru că îți e mai mult decât suficient! 

Marinela Lungu
12.06.2017

sâmbătă, 27 mai 2017

Visez să mă duci departe (fragment)

Am scris poezia asta în proză demult, dar nu își găsea locul nicăieri. Mai târziu, și l-a găsit în cel de-al doilea roman. Acolo o veți regăsi și voi, alături de o iubire nemuritoare.

Visez să mă duci departe de toate...
Să se facă noapte, iar tu să mă iei de mănă și pentru prima dată –
Să nu-mi fie teamă de întuneric.
Să nu mă mai sperie obscuritatea ce va cuprinde întregul meleag,
Să nu mai văd totul sumbru,
Să-mi fie zi în plină noapte,
Primăvară în miez de toamnă,
Să-mi fii tu...
Și să nu-mi mai trebuiască nimic.

Să uit de tot ce-am fost,
Tot ce sunt, tot ce voi fi...
Și să mă nasc din nou sub ploaia ta de sărutări.

Spune-mi doar că va fi,
Chiar dacă nici tu nu știi...
Fă-mă să sper.
Și nu mă mai lăsa să disper...
Niciodată!

Marinela Lungu
27.05.2017
(Fragment)




luni, 15 mai 2017

A dat în floare liliacul (povestea videoclipului)


A dat în floare liliacul... 

Când am scris al doilea roman, am fost copleșită de tot felul de emoții contradictorii. Am privit întregul subiect pe care îmi doream să-l abordez din toate unghiurile. Am trăit fiecare stare a personajelor pe propria piele și știu cât de mult a plâns sau a râs fiecare dintre ele. Decizia pe care am luat-o după ce l-am finisat de scris a fost să nu dezvălui mai nimic despre el. Asta am și făcut. Titlul, subiectul, esența este încă o enigmă pentru cititori. Ceea ce știu sigur este că fiecare dintre cei care îl vor citi, se vor regăsi... Mai mult sau mai puțin, dar se vor regăsi. Poate că unii nu vor recunoaște, pentru că e dureros, dar știu sigur că ceea am scris și descris, are legătură cu fiecare dintre noi.

     Pentru a vă intriga pe voi, cititorii, dar și pentru a vă introduce în atmosfera romanului, am hotărât să filmez un videoclip. Ideea e mai veche, dar dorința de a-l vedea realizat, a rămas la fel de vie. Așa că, am scris un text care nu pot spune sub nicio formă că ar fi un rezumat al romanului, ci miezul lui, esența exprimată altfel decât într-o povestire cu fragmente și alte dezvăluiri. E adevărat că l-am scris într-o manieră filosofică, dar nu întâmplător... Mi-am dorit să exprime cât mai bine emoția răvășitoare de la final, pentru că este un final care trece prin toți porii. 

     Ne-am mobilizat repede și în două zile am pregătit totul pentru filmări: am înregistrat vocea pe o melodie superbă (Céline Dion - My Heart Will Go On (Piano Cover), am gândit un scenariu pentru text și locurile unde vom filma. Deși a fost prima mea filmare, m-am simțit deschisă, pentru că fiecare cuvânt pe care îl rosteam, era trecut prin mine, era simțit și trăit. Vedeam, auzeam și simțeam tot ce trebuia să exprim în fața camerei. Până la urmă, cred că arta este soră cu melancolia. Una rezultă din cealaltă. 

     Îmi doresc să ajungă la inimile voastre ceea ce am scris și redat în videoclip și, inclusiv, romanul în curs de apariție. totodată, țin să-i mulțumesc încă o dată lui Demetrius (Fălești Movie Productions) pentru profesionalism și receptivitate! 

Iată textul:

      A dat în floare liliacul...

     Îi simt parfumul de la geamul aburit de tristețea în care ecoul bucurii se pierde ca într-un pustiu.
Primăvara își cânta melodia înălțătoare, dar inima mea e surdă și n-o mai aude.
Mă uit în zare și văd cum florile zâmbesc cerului senin. Numai liliacul rămâne înlăcrimat...

     Tu, floare fidelă a iubirii mele
Doar tu îi păstrezi amintirea între petalele firave,
Doar tu porți susurul clipelor edenice,
Doar tu mai ai și astăzi picături de rouă la tulpină...

     De-atunci și până acum s-a scurs o eternitate în care plânsul s-a contopit cu ploaia într-un dans haotic de sentimente. De atunci și până acum, zilele seamănă mai mult cu nopțile. Iar nopțile – au culoarea liliacului...

     Se mai aude și astăzi un strigăt înăbușit în tăcere, o rugăciune aproape șoptită în amurgul unei seri în care am îngenuncheat pentru a mai cerși încă o clipă, încă o secundă, încă o răsuflare...
Astăzi, timpul din clepsidră îmi pare mai sec ca niciodată. Nisip încins de arșița vremii în pustiul în care toate florile au murit. O viață de om sugrumată de legile pământene care strivesc bucuria ca și cum ai strivi o petală firavă care abia a prins a crește și a înflori...
Astăzi, sufletul meu s-a transformat într-un altar în care răsună doar cântecul Îngerilor de pe aleea în care liliacul ne-a zâmbit amândurora la începutul unei primăveri.
Astăzi, amintirea ta îmi e icoană pentru inimă.

     Mă plimb printre frunzele toamnei care mi te-a luat și înțeleg că viața este cel mai frumos prilej de a iubi și cel mai bun – de a suferi pentru ceea ce iubești.

     În larma stelelor care pictează pe cer imaginea unei iubiri irepetabile, aud tăcerea plină de șoaptele tale zbătându-mi-se în piept ca o durere, ca o plăcere, ca o eliberare...

     Vântul ia în zbor petalele de liliac. Ecoul râsului tău îmi străbate sufletul într-un tumult de emoții și sentimente răvășitoare. Tu ești în fiecare timp și anotimp. Biserica inimii mele își deschide porțile către Veșnicie și te cheamă înapoi. Parfumul de liliac îmi inundă făptura. Odată cu el, intri și tu, respectându-ți promisiunea pe care mi-ai făcut-o atunci când ți-am strigat cu glas disperat: Să nu mă lași!

     A dat în floare liliacul...

     Parfumul lui îmi îmbată din nou sufletul plin de tine. Doar de tine... "


Marinela Lungu
15.05.2017

marți, 2 mai 2017

Uităm să trăim


Grijile cresc, toamnele cresc, viața descrește...
Eu mă grăbesc, tu te grăbești, el se grăbește...
Îmbătrânesc, îmbătrânești, îmbrătrânește...

Zilele trec. Problemele se întețesc. Grijile cresc. Rutina devine mai grea. Noi – mai obosiți, mai prinși în lucru și obligațiuni. Viața se scurge, trece, ne lasă în urmă și nici nu ne dăm seama că a mai trecut o zi. O zi în care am alergat, am muncit, ne-am epuizat, și astfel, credem că ziua ne-a fost plină. În realitate, ea a fost mai goală ca niciodată... N-am făcut nimic decât să ne grăbim, să facem totul mecanic, fără nicio plăcere, nicio dăruire. Totul a fost în favoarea serviciului și nicidecum în a sufletului. Am reușit să le facem pe toate, dar nu am reușit să zâmbim, să ne oprim o clipă și să ne gândim la cei care ne așteaptă cu lacrimi în ochi acasă sau la un alt colț de lume, flămânzi după îmbrățișarea noastră, însetați de vorba noastră. N-am avut timp să le comunicăm celor dragi că totul e bine, să le amintim că îi iubim, să le aducem un zâmbet pe buze, să îi stimulăm și să petrecem mai mult timp cu ei. Ducem lipsă de timp nu pentru că nu îl avem, ci pentru că nu știm a-l folosi.

     Suntem într-o continuă căutare de lucruri care nu ne trebuiesc. Mereu pe drum, mereu cu grijile, cu problemele, responsabilitățile și temerile că nu le vom reuși pe toate. Dar unde e iubirea? De ce o lăsăm pe mai târziu? De ce credem că mai poate aștepta? De ce altele trebuie să fie mai importante? De ce uităm să trăim?

     Ne pomenim într-un pustiu total. Viața începe să se rezume la lucruri materiale și trecătoare care mâine nu vor avea nici jumătate din importanța de astăzi. Nu ne dăm seama că mâine, vom fi mai bătrâni decât astăzi și poate, mai neputincioși, cu mai puține posibilități să mergem acolo unde suntem așteptați sau să trăim așa cum ne-am dori. Nu ne dăm seama că oboseala de astăzi, mâine se va numi incapacitate. Nu ne dăm seama că... mâine, s-ar putea să nu mai existe pentru noi.


     Uităm de iubire. Uităm de oameni. Uităm trăim. Uităm că viața nu uită să treacă pe lângă noi și să ne lase în urmă. Uităm să ne împlinim. Uităm să fim fericiți. Uităm să mergem acolo unde suntem așteptați. Uităm să fim alături de cei care ne așteaptă. Uităm să le vorbim. Uităm să petrecem mai mult timp cu ei. Uităm să-i prețuim. Și toate, sub pretextul că nu avem timp, că suntem prinși în lucru și că celelalte mai pot aștepta. Adevărul este că cea care așteaptă mereu e iubirea. Deși, ea ar trebui să fie în fața tuturor... 


Marinela Lungu
02.05.2017

duminică, 23 aprilie 2017

Cum ai putea înțelege?

Cum ai putea înțelege tristețea din ochii unui om, dacă în ai tăi se scaldă bucuria?
Cum ai putea înțelege o inimă zdrobită, dacă a ta este completă?
Cum ai putea înțelege dorul care sugrumă și ucide, când ție nu ți-e dor?
Cum ai putea înțelege frigul ce cuprinde întreaga făptură a unui om, dacă ție ți-e cald și plăcut?
Cum ai putea să înțelegi neputința de a schimba ceva, când tu nu ai nevoie de schimbări?
Cum ai putea înțelege tragedia omului care nu poate fi alături de cel pe care-l iubește, când tu îl ai pe cel drag alături?
Cum ai putea înțelege disperarea celui care cerșește o clipă, când tu dispui de cât timp ai nevoie?
Cum ai putea înțelege strigătul sfâșietor din sufletul celui care își dorește să poată îmbrățișa pe cineva, când tu îi poți îmbrățișa pe ceidragi oricând?
Cum ai putea înțelege lacrimile arzătoare pe care le varsă un om, dacă tu ai un zâmbet înfloritor pe chip?
Cum ai putea înțelege povestea de viață a unui om, dacă nu tu o trăiești?

Nu poți! Nu ai cum! De aceea, nu judeca. Nici tristețea, nici bucuria, nici suferința, nici neputința, nici faptele, nici dragostea, nici ura, nici lacrimile, nici strigătul, nici tăcerea, pentru că nu le cunoști motivele...

Marinela Lungu
23.04.2017


vineri, 31 martie 2017

Tu, mamă!

La Mulți Ani, mămica mea!
Tu, mamă,
În timp – nemuritoare,
În ploaie – surâzătoare,
În iarnă – mereu caldă.

Tu, mamă,
Cu ochii de culoarea infinitului,
Cu inima atinsă de aripile Îngerilor
Prin care Dumnezeu și-a trimis iubirea pe pământ.

Tu, mamă,
Cu privirea în care și-a făcut cuib duioșia,
Cu mâinile care, mângâind, tămăduiesc,
Și brațele care, îmbrățișând, înăbușă durerea!

Tu, mamă,
Cu vorba-ți dulce,
Cu gândul bun,
Cu sufletul înmiresmat
De parfumul florilor
Care ți se închină când pășești,
Pentru a nu-ți răni piciorul firav
Care-ți plimbă făptura divină în lumea asta meschină.

Tu, mamă,
Cântec nemuritor,
Dans nesfârșit,
Rugăciune miraculoasă.

    
Marinela Lungu
31.03.2017

sâmbătă, 25 martie 2017

Caută-mă, copile!

Caută-mă, copile, prin cuiburile pustii,
Caută-mă printre frunzele demult uitate,
Caută-mă prin zăpadă, fulgi și bucurii,
Caută-mă printre foșnete și râsete,
Caută-mă printre plânsuri și suspine,
Caută-mă-n depărtările cețoase,
Caută-mă-n timpurile ce-au plecat în grabă,
Caută-mă-n stihurile scrise cu lacrimi,
Caută-mă între foile-mprăștiate haotic,
Caută-mă-n locurile dosite și-n colțurile umbrite...
Caută-mă în nopțile reci,
Caută-mă printre tăcerile absolute,
Sau printre cuvintele ce-au rămas nerostite.
Caută-mă în paleta de culori a cerului sumbru
Și a celui albastru-senin...
Caută-mă-n sânul copilăriei mele,

I-am spus c-am să vin, i-am promis că revin...

Marinela Lungu
25.03.2017