duminică, 23 iulie 2017

Marea mea

Sunt îndrăgostită! Îndrăgostită fără margini . . . de ea! De imensitatea ei, de culoarea ei, de țărmurile ei, de misterele ei, de farmecul ei. Mă-ntorc la ea aproape an de an și niciodată nu mă satur. De-aș admira-o zi de zi tot nu mi-ar fi suficient, pentru că mă regăsesc în ea. Mă regăsesc în liniștea și zbuciumul ei.

Iubesc să o admir dimineață, când primele raze ale soarelui se scaldă în apele ei adânci, făcând-o să strălucească din ce în ce mai intens. Iubesc să o admir seara, când ultimele raze se oglindesc în ea și creează un veritabil tablou. Iubesc să o admir noaptea, când valurile-i zbuciumate se revarsă puternic spre mal, când parcă tot întunericul lumii se îneacă în adâncurile ei, când luna își găsește loc de tihnă printre valuri, când stelele își găsesc perechea în unduirile ei.

Marea mea – izvor de plăcere și odihnă. Ce mult îmi place să-mi las privirile să alunece printre spuma ei învolburată și să-i captureze frumusețea în memorie, pentru că, mi-e dor încontinuu de imensitatea ei. 

Marinela Lungu
23.07.2017


miercuri, 5 iulie 2017

Fericirea nu se judecă

     Fericirea nu se judecă. Dacă un om e fericit, ce contează restul? De vreme ce nu a omorât pe nimeni și nu a făcut rău nimănui, de ce să-l condamni pentru că a ales să fie fericit altfel? Oamenii sunt diferiți și fericirea nu este o noțiune generală, valabilă pentru fiecare în parte. Ceea ce pentru unii înseamnă plăcere, pentru alții e plictiseală. Ceea ce pentru unii înseamnă fericire, pentru alții e irosire în van. Ceea ce pentru unii înseamnă armonie, liniște și împlinire, pentru alții nu înseamnă nimic. Dacă nu poți să te bucuri pentru un om, atunci măcar înțelege-l. Dacă nu poți nici să-l înțelegi, atunci lasă-l în pacea lui, cu viața și preocupările lui.

     Necazul nu se discută și nu se analizează. La fel e și cu fericirea. Omul își alege singur felul de a trăi și de a se împlini. Dacă e rău sau e bine va decide Dumnezeu. Tu nu ai dreptul să te implici, pentru că ești om și tu, iar ceea ce astăzi ți se pare de neconceput, mâine ți s-ar putea întâmpla chiar ție. Fiecare își are propriul destin cu toate legile scrise și nescrise. Ceea ce întâmplă este predestinat să se întâmple și nimeni nu are dreptul moral de a judeca.

     Viața nimănui nu e un subiect de discuție sau bârfă. Nu judecați pe nimeni. Fiecare trăiește cu propriile alegeri și dacă a greșit sau nu e strict problema lui. El va plăti. Noi, cei din jur suntem doar spectatori. Adevărul nu se află pe scenă, ci în spatele cortinei. Acolo unde nu putem vedea... De aceea, nu avem capacitatea de a înțelege unele lucruri.


     Fiți fericiți în felul vostru. Fără a dăuna cuiva, fără a aștepta confirmarea cuiva. Fiți fericiți și răspândiți lumină în jur. Scopul omului pe pământ este să iubească, să dăinuiască și să fie fericit, pentru că noi suntem copii lui Dumnezeu și niciun tată nu și-ar dori să-și vadă copilul plângând... 

Marinela Lungu
05.07.2017

sâmbătă, 24 iunie 2017

Poemul Timpului

Dacă timpul ar avea suficiente frunze pentru fiecare tristețe și suficiente flori pentru fiecare bucurie,
Ce ar fi mai mare: covorul tomnatic sau poienița primăvăratică?

Dacă fiecare frunză ar avea suficient timp pentru fiecare tristețe, iar fiecare floare – pentru fiecare bucurie,
Care ar fi mai multă: tristețea sau bucuria?

Dacă fiecare tristețe ar avea suficient timp pentru fiecare frunză, iar fiecare bucurie pentru fiecare floare,
Al cărei timp ar fi mai lung: al frunzei sau al florii? 


Marinela Lungu
24.06.2017

luni, 12 iunie 2017

Nu toți...

Nu toți care te privesc te și văd în lumina ta adevărată.

Nu toți care te ascultă aud și vocea ta adevărată.

Nu toți care te înconjoară înțeleg și cine ești cu adevărat.

Nu toți care stau lângă tine o fac din motive temeinice.

Nu toți care te aplaudă se și bucură pentru tine.

Nu toți care îți vorbesc sunt interesați să discute cu tine.

Nu toți care plâng cu tine îți împărtășesc cu adevărat durerea.

Nu toți care râd cu tine îți împărtășesc cu adevărat fericirea.

Nu toți care te sfătuiesc au intenții bune.

Nu toți care merg pas la pas cu tine au același traseu.

Nu toți care pleacă trebuiesc plânși.

Nu toți care rămân îți sunt necesari.

Nu toți merită. Nu toți...

Dar dacă există măcar unul dintr-o mulțime de alții, atunci fii fericit, pentru că îți e mai mult decât suficient! 

Marinela Lungu
12.06.2017

sâmbătă, 27 mai 2017

Visez să mă duci departe (fragment)

Am scris poezia asta în proză demult, dar nu își găsea locul nicăieri. Mai târziu, și l-a găsit în cel de-al doilea roman. Acolo o veți regăsi și voi, alături de o iubire nemuritoare.

Visez să mă duci departe de toate...
Să se facă noapte, iar tu să mă iei de mănă și pentru prima dată –
Să nu-mi fie teamă de întuneric.
Să nu mă mai sperie obscuritatea ce va cuprinde întregul meleag,
Să nu mai văd totul sumbru,
Să-mi fie zi în plină noapte,
Primăvară în miez de toamnă,
Să-mi fii tu...
Și să nu-mi mai trebuiască nimic.

Să uit de tot ce-am fost,
Tot ce sunt, tot ce voi fi...
Și să mă nasc din nou sub ploaia ta de sărutări.

Spune-mi doar că va fi,
Chiar dacă nici tu nu știi...
Fă-mă să sper.
Și nu mă mai lăsa să disper...
Niciodată!

Marinela Lungu
27.05.2017
(Fragment)




luni, 15 mai 2017

A dat în floare liliacul (povestea videoclipului)


A dat în floare liliacul... 

Când am scris al doilea roman, am fost copleșită de tot felul de emoții contradictorii. Am privit întregul subiect pe care îmi doream să-l abordez din toate unghiurile. Am trăit fiecare stare a personajelor pe propria piele și știu cât de mult a plâns sau a râs fiecare dintre ele. Decizia pe care am luat-o după ce l-am finisat de scris a fost să nu dezvălui mai nimic despre el. Asta am și făcut. Titlul, subiectul, esența este încă o enigmă pentru cititori. Ceea ce știu sigur este că fiecare dintre cei care îl vor citi, se vor regăsi... Mai mult sau mai puțin, dar se vor regăsi. Poate că unii nu vor recunoaște, pentru că e dureros, dar știu sigur că ceea am scris și descris, are legătură cu fiecare dintre noi.

     Pentru a vă intriga pe voi, cititorii, dar și pentru a vă introduce în atmosfera romanului, am hotărât să filmez un videoclip. Ideea e mai veche, dar dorința de a-l vedea realizat, a rămas la fel de vie. Așa că, am scris un text care nu pot spune sub nicio formă că ar fi un rezumat al romanului, ci miezul lui, esența exprimată altfel decât într-o povestire cu fragmente și alte dezvăluiri. E adevărat că l-am scris într-o manieră filosofică, dar nu întâmplător... Mi-am dorit să exprime cât mai bine emoția răvășitoare de la final, pentru că este un final care trece prin toți porii. 

     Ne-am mobilizat repede și în două zile am pregătit totul pentru filmări: am înregistrat vocea pe o melodie superbă (Céline Dion - My Heart Will Go On (Piano Cover), am gândit un scenariu pentru text și locurile unde vom filma. Deși a fost prima mea filmare, m-am simțit deschisă, pentru că fiecare cuvânt pe care îl rosteam, era trecut prin mine, era simțit și trăit. Vedeam, auzeam și simțeam tot ce trebuia să exprim în fața camerei. Până la urmă, cred că arta este soră cu melancolia. Una rezultă din cealaltă. 

     Îmi doresc să ajungă la inimile voastre ceea ce am scris și redat în videoclip și, inclusiv, romanul în curs de apariție. totodată, țin să-i mulțumesc încă o dată lui Demetrius (Fălești Movie Productions) pentru profesionalism și receptivitate! 

Iată textul:

      A dat în floare liliacul...

     Îi simt parfumul de la geamul aburit de tristețea în care ecoul bucurii se pierde ca într-un pustiu.
Primăvara își cânta melodia înălțătoare, dar inima mea e surdă și n-o mai aude.
Mă uit în zare și văd cum florile zâmbesc cerului senin. Numai liliacul rămâne înlăcrimat...

     Tu, floare fidelă a iubirii mele
Doar tu îi păstrezi amintirea între petalele firave,
Doar tu porți susurul clipelor edenice,
Doar tu mai ai și astăzi picături de rouă la tulpină...

     De-atunci și până acum s-a scurs o eternitate în care plânsul s-a contopit cu ploaia într-un dans haotic de sentimente. De atunci și până acum, zilele seamănă mai mult cu nopțile. Iar nopțile – au culoarea liliacului...

     Se mai aude și astăzi un strigăt înăbușit în tăcere, o rugăciune aproape șoptită în amurgul unei seri în care am îngenuncheat pentru a mai cerși încă o clipă, încă o secundă, încă o răsuflare...
Astăzi, timpul din clepsidră îmi pare mai sec ca niciodată. Nisip încins de arșița vremii în pustiul în care toate florile au murit. O viață de om sugrumată de legile pământene care strivesc bucuria ca și cum ai strivi o petală firavă care abia a prins a crește și a înflori...
Astăzi, sufletul meu s-a transformat într-un altar în care răsună doar cântecul Îngerilor de pe aleea în care liliacul ne-a zâmbit amândurora la începutul unei primăveri.
Astăzi, amintirea ta îmi e icoană pentru inimă.

     Mă plimb printre frunzele toamnei care mi te-a luat și înțeleg că viața este cel mai frumos prilej de a iubi și cel mai bun – de a suferi pentru ceea ce iubești.

     În larma stelelor care pictează pe cer imaginea unei iubiri irepetabile, aud tăcerea plină de șoaptele tale zbătându-mi-se în piept ca o durere, ca o plăcere, ca o eliberare...

     Vântul ia în zbor petalele de liliac. Ecoul râsului tău îmi străbate sufletul într-un tumult de emoții și sentimente răvășitoare. Tu ești în fiecare timp și anotimp. Biserica inimii mele își deschide porțile către Veșnicie și te cheamă înapoi. Parfumul de liliac îmi inundă făptura. Odată cu el, intri și tu, respectându-ți promisiunea pe care mi-ai făcut-o atunci când ți-am strigat cu glas disperat: Să nu mă lași!

     A dat în floare liliacul...

     Parfumul lui îmi îmbată din nou sufletul plin de tine. Doar de tine... "


Marinela Lungu
15.05.2017

marți, 2 mai 2017

Uităm să trăim


Grijile cresc, toamnele cresc, viața descrește...
Eu mă grăbesc, tu te grăbești, el se grăbește...
Îmbătrânesc, îmbătrânești, îmbrătrânește...

Zilele trec. Problemele se întețesc. Grijile cresc. Rutina devine mai grea. Noi – mai obosiți, mai prinși în lucru și obligațiuni. Viața se scurge, trece, ne lasă în urmă și nici nu ne dăm seama că a mai trecut o zi. O zi în care am alergat, am muncit, ne-am epuizat, și astfel, credem că ziua ne-a fost plină. În realitate, ea a fost mai goală ca niciodată... N-am făcut nimic decât să ne grăbim, să facem totul mecanic, fără nicio plăcere, nicio dăruire. Totul a fost în favoarea serviciului și nicidecum în a sufletului. Am reușit să le facem pe toate, dar nu am reușit să zâmbim, să ne oprim o clipă și să ne gândim la cei care ne așteaptă cu lacrimi în ochi acasă sau la un alt colț de lume, flămânzi după îmbrățișarea noastră, însetați de vorba noastră. N-am avut timp să le comunicăm celor dragi că totul e bine, să le amintim că îi iubim, să le aducem un zâmbet pe buze, să îi stimulăm și să petrecem mai mult timp cu ei. Ducem lipsă de timp nu pentru că nu îl avem, ci pentru că nu știm a-l folosi.

     Suntem într-o continuă căutare de lucruri care nu ne trebuiesc. Mereu pe drum, mereu cu grijile, cu problemele, responsabilitățile și temerile că nu le vom reuși pe toate. Dar unde e iubirea? De ce o lăsăm pe mai târziu? De ce credem că mai poate aștepta? De ce altele trebuie să fie mai importante? De ce uităm să trăim?

     Ne pomenim într-un pustiu total. Viața începe să se rezume la lucruri materiale și trecătoare care mâine nu vor avea nici jumătate din importanța de astăzi. Nu ne dăm seama că mâine, vom fi mai bătrâni decât astăzi și poate, mai neputincioși, cu mai puține posibilități să mergem acolo unde suntem așteptați sau să trăim așa cum ne-am dori. Nu ne dăm seama că oboseala de astăzi, mâine se va numi incapacitate. Nu ne dăm seama că... mâine, s-ar putea să nu mai existe pentru noi.


     Uităm de iubire. Uităm de oameni. Uităm trăim. Uităm că viața nu uită să treacă pe lângă noi și să ne lase în urmă. Uităm să ne împlinim. Uităm să fim fericiți. Uităm să mergem acolo unde suntem așteptați. Uităm să fim alături de cei care ne așteaptă. Uităm să le vorbim. Uităm să petrecem mai mult timp cu ei. Uităm să-i prețuim. Și toate, sub pretextul că nu avem timp, că suntem prinși în lucru și că celelalte mai pot aștepta. Adevărul este că cea care așteaptă mereu e iubirea. Deși, ea ar trebui să fie în fața tuturor... 


Marinela Lungu
02.05.2017

duminică, 23 aprilie 2017

Cum ai putea înțelege?

Cum ai putea înțelege tristețea din ochii unui om, dacă în ai tăi se scaldă bucuria?
Cum ai putea înțelege o inimă zdrobită, dacă a ta este completă?
Cum ai putea înțelege dorul care sugrumă și ucide, când ție nu ți-e dor?
Cum ai putea înțelege frigul ce cuprinde întreaga făptură a unui om, dacă ție ți-e cald și plăcut?
Cum ai putea să înțelegi neputința de a schimba ceva, când tu nu ai nevoie de schimbări?
Cum ai putea înțelege tragedia omului care nu poate fi alături de cel pe care-l iubește, când tu îl ai pe cel drag alături?
Cum ai putea înțelege disperarea celui care cerșește o clipă, când tu dispui de cât timp ai nevoie?
Cum ai putea înțelege strigătul sfâșietor din sufletul celui care își dorește să poată îmbrățișa pe cineva, când tu îi poți îmbrățișa pe ceidragi oricând?
Cum ai putea înțelege lacrimile arzătoare pe care le varsă un om, dacă tu ai un zâmbet înfloritor pe chip?
Cum ai putea înțelege povestea de viață a unui om, dacă nu tu o trăiești?

Nu poți! Nu ai cum! De aceea, nu judeca. Nici tristețea, nici bucuria, nici suferința, nici neputința, nici faptele, nici dragostea, nici ura, nici lacrimile, nici strigătul, nici tăcerea, pentru că nu le cunoști motivele...

Marinela Lungu
23.04.2017


vineri, 31 martie 2017

Tu, mamă!

La Mulți Ani, mămica mea!
Tu, mamă,
În timp – nemuritoare,
În ploaie – surâzătoare,
În iarnă – mereu caldă.

Tu, mamă,
Cu ochii de culoarea infinitului,
Cu inima atinsă de aripile Îngerilor
Prin care Dumnezeu și-a trimis iubirea pe pământ.

Tu, mamă,
Cu privirea în care și-a făcut cuib duioșia,
Cu mâinile care, mângâind, tămăduiesc,
Și brațele care, îmbrățișând, înăbușă durerea!

Tu, mamă,
Cu vorba-ți dulce,
Cu gândul bun,
Cu sufletul înmiresmat
De parfumul florilor
Care ți se închină când pășești,
Pentru a nu-ți răni piciorul firav
Care-ți plimbă făptura divină în lumea asta meschină.

Tu, mamă,
Cântec nemuritor,
Dans nesfârșit,
Rugăciune miraculoasă.

    
Marinela Lungu
31.03.2017

sâmbătă, 25 martie 2017

Caută-mă, copile!

Caută-mă, copile, prin cuiburile pustii,
Caută-mă printre frunzele demult uitate,
Caută-mă prin zăpadă, fulgi și bucurii,
Caută-mă printre foșnete și râsete,
Caută-mă printre plânsuri și suspine,
Caută-mă-n depărtările cețoase,
Caută-mă-n timpurile ce-au plecat în grabă,
Caută-mă-n stihurile scrise cu lacrimi,
Caută-mă între foile-mprăștiate haotic,
Caută-mă-n locurile dosite și-n colțurile umbrite...
Caută-mă în nopțile reci,
Caută-mă printre tăcerile absolute,
Sau printre cuvintele ce-au rămas nerostite.
Caută-mă în paleta de culori a cerului sumbru
Și a celui albastru-senin...
Caută-mă-n sânul copilăriei mele,

I-am spus c-am să vin, i-am promis că revin...

Marinela Lungu
25.03.2017

miercuri, 8 martie 2017

Ție, Femeie!


Mă întrebi ce e Femeia?
Mai întâi de orice, Femeia e viață – începutul tuturor începuturilor.
Femeia un râu ce șerpuiește într-un pustiu unde soarele arde, iar pământul se usucă.
Femeia e cel mai fin sunet într-o liniște abosultă.
Femeia e liniștea într-o gălăgie fără de sfârșit.
Femeia e un soare într-o zi cu nori.
Femeia e o furtună într-o zi cu soare.
Femeia o ploaie în deșert.
Femeia e un deșert unde nu plouă.
Femeia e un munte de voință.
Femeia e o stâncă neclintită în timp.
Femeia e cea mai puternică ființă,
Dar și cea mai slabă – uneori.
Femeia e un stejar ce crește cu scopul de a sparge norii.
Femeia e pasărea ce se avântă spre necunoscut.
Femeia e frigul ce îngheață pământul.
Femeia e căldura ce topește gheața.
Femeia e pustiul în care mereu te vei rătăci...
Și tot Femeia...e adăpostul la care mereu te vei întoarce.
Pentru că Femeia...e iubire. Iar iubirea – e totul!

Ție, Femeie! Azi, 8 ... și întotdeauna!
Marinela Lungu
08.03.2017 

sâmbătă, 18 februarie 2017

D O V I S

     Între toamnă și vară se petrec cele mai multe schimbări. Este timpul în care o parte se stinge, iar alta – renaște. Dacă am avea posibilitatea să stăm un singur minut față-n față cu Dumnezeu, i-am cere mii de lucruri, dar am uita unul singur (și cel mai important): să-i mulțumim!

     Întotdeauna avem impresia că noi știm mai bine ce ni se cuvine, că dacă am avea puterea de a decide chiar și asupra întregii omeniri – am face numai bine. Ce păcat că nu putem aduce acest bine și în propria viață...

     Ne este foarte ușor să judecăm acțiunile celor din jur, dar nespus de greu pe cele proprii. Ne este ușor să știm cum am proceda în locul altora, dar niciodată atunci când trebuie să acționăm noi, în viața noastră. Ne este ușor ne dăm cu presupusul, să ghicim, să ne imaginăm ce se ascunde în spatele fiecărei povești de viață, dar niciodată nu ajungem să înțelegem și să pătrungem în esența propriei povești... Suntem mereu în căutarea unui destin mai ușor, în care să fim atotștiutori, atotțiitori, superiori tuturor, în toate. Dar asta nu se poate...
Există timp pentru toate și există un timp cu de toate. Timpurile se schimbă de la o zi la alta, schimbând totul în jur. Doar nisipul din clepsidră rămâne neclintit...

     Într-una din zile, D O V I S a avut un vis în care Creatorul îi apărea sub chip de Înger. Acesta, aproape neputând să-și țină ochii deschiși din pricina luminii ce străpungea Cerul și făcea ca pământul să devină invizibil, a îngenuncheat timid, aproape rușinat și tăcut. Ca un creștin smerit ce se credea, a prins să ceară umilință și să se închine în fața Divinității care îl privea din Înaltul Cer.

– De ce ții fruntea plecată? îl întrebă Creatorul.
– Și de ce aș ridica-o? Sunt mâhnit și rușinat de toate păcatele mele.
– Am înțeles că ești rușinat de păcate, dar nu și de ce ești mâhnit.
– Cum să nu fiu, Tată, când toate grijile lumii au căzut asupra mea, toate durerile pământești s-au cuibărit în sufletul meu, tot întunericul Universului s-a ascuns în privirea mea?

În timp ce vorbea cu voce stinsă și umilă, continua să-și țină capul plecat, ca și cum tot nisipul din clepsidra lui s-ar fi scurs deja...

– Și cum să nu cadă toate grijile lumii asupra ta, dacă tu ai avut grija tuturor? Cum să nu se cuibărească toate durerile în sufletul tău, dacă tu le-ai adunat? Cum să nu se ascundă tot întunericul Universului în privirea ta, dacă tu n-o ridici din pământ? Uite-te la tine! Ochii îți sunt ațintiți spre pământ, de unde ai venit, și nu spre Cer – unde vei pleca. Scopul tău este să mergi înainte, în viitor, nu să rămâi în trecut, unde ai fost.
– Dar, Tată...a continuat să se plângă D O V I S, suferințele mă chinuie zi și noapte. Ajută-mă să scap de ele! Ia-mi-le cu mâna Ta!
– Eu nu te pot ajuta decât prin tine. Dacă tu nu vrei să te ajuți, nimeni nu o poate face în locul tău.
– E prea complicat ceea ce spui...
– Nicidecum. Eu am creat totul simplu. Voi însă, v-ați complicat.
– Dă-mi o soartă mai ușoară!
– Nu pot, căci soarta ce o ai e numai bună pentru tine. Nimic mai mult și nimic mai puțin.
– Dar nu mai pot s-o duc... Am obosit!
– Și atunci, de ce nu mă rogi să-ți dau putere?

Condiția în care se afla, nu-i permitea să mintă, să fie fățarnic, așa cum adesea obișnuia să facă...
– Pentru că e mai simplu să primesc ceva mai ușor, decât să devin eu mai puternic.
– Mă bucură sinceritatea ta, dar totuși, nu am o altă soartă pentru tine.
– Atunci schimbă ceva în cea pe care mi-ai dat-o.
– Nu pot să fac asta. Tu, însă – poți schimba tot ce nu-ți convine.
– Atunci, fă-mă puternic! Fă-mă suficient de puternic, încât să pot să schimb tot ce mă frământă.
– Caută în interiorul tău. Acolo vei găsi o grămadă de semințe...
– Ce să fac cu ele?
– Să o găsești pe cea de care ai nevoie și să o plantezi în suflet, ca să dea rod.
– Dar cum să știu care e cea de care am nevoie?
– Ascultă-ți inima!
– Să-mi ascult inima?! Tocmai tu, Doamne, îmi spui să-mi ascult inima? Cum poți să mă îndemni să fac o asemenea greșeală? s-a indignat D O V I S.
– De ce crezi că ar fi o greșeală?
– Pentru că de la ea – de la inimă, pornesc cele mai mari greșeli. Nu mai gândim, nu mai raționalizăm, nu mai cântărim lucrurile, nu mai înțelegem diferențele. Inima are o putere care ne dezechilibrează și ne transformă în niște orbi. Din cauza ei, ajungem pe cele mai interzise cărări. Din cauza ei, pierdem marile fericiri, din cauza ei...
– Oprește-te, fiule! Ai pomeneit de mari fericiri. Ai spus că din cauza inimii le pierdeți. Dar spune-mi, cum ajungeți la marile fericiri?

D O V I S a căzut în muțenie, fiind năvălit de mii de gânduri. S-a înălbit la față și părea că încearcă să depăne niște amintiri din alte vieți, să găsească un răspuns cât mai plauzibil prin care să iasă din încurcătură, dar nu-i venea nimic în minte...

– Nu știu, Tată, a zis acesta în cele din urmă. Nu știu ce să-ți răspund. Cred că nu există mari fericiri. Cel mai sigur e că ele sunt, de fapt, plăsmuirea noastră.
– Prea bine, i-a răspuns Creatorul. Dacă spui că nu există, atunci cum le poți pierde din cauza inimii?

Dorindu-și să iasă din situația în care se pomenise, acesta schimbase subiectul imediat.

– Dar iubirea? De ce nu ne-ai dat posibilitatea de a o avea?
– Dar v-am dat-o! Am pus câte un strop din ea în soare, în lună, în stele, în nori, în flori, în iarbă, în...voi! Da, voi aveți acel strop care poate fi transformat într-un ocean de iubire!
– Cum, dacă de fiecare dată drumul e bătătorit?
– Întotdeauna aveți impresia că totul e greu. Dacă drumul e bătătorit, vă împiedicați, iar dacă e lin – alunecați. Unde e caracterul, voința, curajul vostru? Unde ați aruncat tot ce v-am dăruit: speranța, credința, dragostea?

Jenat, D O V I S și-a plecat din nou fruntea.

– De ce nu-mi reproșezi nimic?
– Ce aș mai putea să-ți reproșez, Doamne?
– Că ți-am dat o soartă atât de grea, fără a te asigura cu armele potrivite...
– Cred, totuși, că le am...
– Unde?
– În inimă.
– Dar ea nu există. Tu ai spus-o, fiule!
– Am spus-o la mânie, fiindcă tot ce am purtat acolo, mi-a fost luat cu de-a sila, aproape smuls. A rămas sângerândă și încă nu vreau să recunosc că te doare...
– Dacă te doare, înseamnă că nu ți-a fost smuls totul.
– E moartă, Doamne, de aceea spun că nu există.
– Ceea ce e mort, nu se simte în niciun fel. Tu ești cel care mi-a spus că te doare, că sângerează... Îți dai seama? Inima ta trăiește, doar că așteaptă să-i dai un suflu nou, s-o asculți, să cauți în ea. Încercă, fiule! Te asigur că acolo vei găsi toate răspunsurile.

     Bucuros, D O V I S și-a ridicat ochii din pământ, atingându-și inima cu palma stângă. Avea lumină în privire. Părea fericit. Pentru o clipă, a simțit că e în stare să cucerească lumea din nou. Dar, ca o furtună inopinată, norii s-au așternut din nou pe chipul lui. Fața i s-a înnegrit, sângele începu să i se învolbureze și vocea îi deveni gravă.
– Te-ai gândit la toate, Doamne, a recunoscut D O V I S. Mai puțin – la cei care se iubesc.
– De ce? se interesă Creatorul.
– Pentru că i-ai separat în același mod în care ai separat Soarele de Lună. Nu ți se pare nedrept? De ce atâta nedreptate în lume?
– Ce te împiedică să iubești?
– În soarta pe care mi-ai dat-o, nu-mi pot împlini iubirea. Totul în jur mi se împotrivește. Totul devine un curent imposibil de controlat și oprit, ca o avalanșă de negativism.
– Și de ce „totul” e mai important decât iubirea?
– Păi cum altfel? Să merg eu împotriva curentului, a lumii, a Universului?
– Nu iubirea trebuie să întrebe de tot, ci totul de iubire, căci lumea înseamnă iubire. Acesta e scopul cu care lumea a fost creată. Asta vreau ca oamenii să facă: să răspândească Lumina, adică – Iubirea!
– Și dacă nu există suficient timp pentru iubire?
– Într-adevăr, pentru iubire nu e niciodată suficient timp. De aceea, timpul iubirii adevărate se numeste Eternitate.

     D O V I S a surâs și, în tăcerea zorilor ce se revărsau, imaginea lui Dumnezeu a dispărut, iar visul s-a sfârșit. Când s-a trezit, a privit cerul și a mulțumit. Deși nu a mai văzut imaginea din vis, știa că o poate găsi oricând în inimă...

* * *
D O V I S ești tu, omul universal. Omul în căutarea fericirii, a iubirii, a împlinirii. Omul ce greșește, cade, se întunecă. Omul ce realizează greșeala, se căiește și se luminează. Omul ce luptă să se ridice, să se autodepășească, să-și atingă scopul. Omul care-și caută iubirea și locul în această lume. Omul care vrea să ajungă dincolo de imposibil. Omul care se rătăcește și se regăsește. Omul care TREBUIE să lupte și să învingă prin dragoste, credință și speranță!

* * *
Dumnezeu
O – Om
V Viață
I Iubire
S Soartă

Marinela Lungu
18.02.2017