miercuri, 6 decembrie 2017

Bărbații

Nu-mi plac bărbații slabi, bărbații care se dau bătuți la primul obstacol, bărbații care nu luptă pentru ceea ce-și doresc și iubesc. Nu-mi plac bărbații lipsiți de curaj, aspirații și idealuri. Nu-mi plac bărbații care nu tind spre perfecționare. Bărbatul trebuie să fie bărbat nu doar prin faptul că face parte din rasa masculilor, pentru că masculinitatea este o „calitate” pe care o capătă în timp, nu vine de la sine. 

Îmi plac bărbații care dau dovadă de voință și tărie de caracter, bărbații care nu se tem să încerce, să riște, dacă este necesar, pentru a cuceri inima femeii pe care o iubesc. Îmi plac bărbații care au un scop bine-determinat în viață, nu cei care oscilează printre nehotărâri. Îmi plac bărbații inteligenți: cei care nu se pierd cu firea, cei care nu se victimizează la fiecare pas, cei care nu fac crize de gelozie, cei care nu consideră că femeia este un obiect, iar ei au dreptul deplin să-l folosească după bunul plac. 

Nu-mi plac bărbații materialiști și posesivi, cei care reduc totul la propriul „eu” și nu se gândesc decât la propriul confort. Îmi plac bărbații puternici, dar totodată sensibili. Acei bărbați care, prin firea lor, sunt niște romantici incurabili. Bărbați care te copleșesc nu doar prin cuvinte folosite la superlativul absolut, ci și prin fapte care să le confirme. Bărbați alături de care să te simți femeie. Bărbați care să știe cum să facă fericită o femeie. Îmi plac bărbații care au simțul umorului, cei care te fac să râzi, să speri, să crezi, nu să cazi în depresie și să fii tu cea care încearcă să ducă povara greutăților în spate. Îmi plac bărbații pozitivi, care inspiră și emană optimism, nu cei morocănoși, cărora s-ar părea că întreaga lume le este datoare și ar trebui să le stea la picioare, inclusiv femeia de alături.

Sunt critică atunci când vine vorba de bărbați. Am un unghi de vedere foarte ascuțit prin care îi privesc. Mai presus de toate – le analizez faptele și modul de a gândi, pentru că de aici rezultă totul. Personalitatea bărbatului se conturează în jurul a două verbe: a gândi și a acționa. Gândirea declanșează acțiunea, care, în esența ei – demonstrează un caracter.
Eu admir bărbații cu caracter, cu poziție (nu socială sau materială) și personalitate. 

Felul în care un bărbat se comportă cu o femeie îi dezvăluie adevărata personalitate (dacă aceasta există). 

Marinela Lungu
06.12.2017

marți, 5 decembrie 2017

Te-am căutat

Te-am căutat în lacrimile pe care le vărsam atunci când petreceam spre ieșirea din sufletul meu oamenii care m-au trădat, sperând că la poartă mă vor aștepta alții care mă vor iubi.

Te-am căutat în tânguirile de noapte și zi, când credeam că, lamentându-mă, soarele va lumina și ferestrele inimii mele.

Te-am căutat în veșnicul meu suspin, când nu-mi găseam locul în lume.

Te-am căutat în disperarea mea, când eram convinsă că sufletul meu va rătăci pribeag și singur o eternitate.

Te-am căutat în durerea unui om care s-a ascuns chiar și de sine însuși.

Te-am căutat în bucuriile trăite de alții, crezând că astfel, se vor împărți cu mine.

Te-am căutat în iubirile din jur, sperând că îmi va rămâne și mie ceva.

Te-am căutat în speranța care s-a împletit cu credința...și te-am găsit.


Te-am găsit în inima mea și am înțeles că acolo îți e locul pe vecie!

sâmbătă, 25 noiembrie 2017

Mi-e frig

Mi-e frig atunci când simt că răceala se așterne între oameni. Mi-e frig atunci când văd că omenia se transformă în egoism. Mi-e frig atunci când văd că dragostea se transformă în indiferență. Mi-e frig atunci când aud oameni declarându-și iubire fără a o simți, fără a-i percepea profunzimea și esența. Mi-e frig atunci când unii încearcă să-și mușamalizeze adevăratele chipuri și să se prezinte drept cine nu sunt. Mi-e frig atunci când văd cu câtă ușurință știu a da cu piciorul în cei care i-au ajutat, i-au susținut, i-au fost alături...

Mi-e frig atunci când lumea se transformă într-un loc închis, neîncăpător, obscur. Mi-e frig atunci când realizez că ninsoarea indiferenței nu contenește să ne acopere inimile care, pur și simplu, au uitat să-și mențină focul lăuntric aprins. Mi-e frig atunci când văd cum pomul vieții devine tot mai desfrunzit. Mi-e frig atunci când simt că lupta devine prea grea, prea dură. Mi-e frig atunci când văd cum, brusc, oamenii devin orbi și surzi.

Mi-e frig atunci când sentimentele frumoase devin scrum. Mi-e frig atunci când valorile dispar. Mi-e frig atunci când speranța moare într-o lacrimă. Mi-e frig atunci când oamenii nu mai știu cine sunt, încotro s-o ia, în cine să se încreadă. Mi-e frig atunci când simt că Universul Frumosului se prăbușește. Mi-e frig atunci când văd cum cei din jur nu mai cred în sacralitate. Mi-e frig atunci când simt că frigul nu se mai sfârșește...


Marinela Lungu
25.11.2017

vineri, 17 noiembrie 2017

Iertarea

Ne plângem zilnic. Ne lamentăm. Ne supărăm. Ne certăm. Devenim indispuși. Uneori chiar prea egoiști. Firea noastră umană are un caracter predispus adesea numai răzbunării și urii. Dorim să ne luăm revanșa, să ne demonstrăm superioritatea sau dimpotrivă – să continuăm să stăm supărați, să nu facem niciun pas spre conciliere. Preferăm să rămânem îngâmfați... 
Dar, oare, ne-am întrebat măcar o clipă, ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar proceda la fel ca noi? El asistă zilnic la toate greșelile, la toate crimele, la toate jafurile, la toate nelegiurile, la toate reproșurile, la toate distrugerile, și totuși, nu prăbușește cerul deasupra noastră...


De ce?

Pentru că ne iartă. Pentru că iertarea este cea mai mare virtute. Prin ea se face lumină. Prin ea se dobândește liniștea. Prin ea oamenii devin mai buni. Prin ea lumea poate fi salvată.

Dacă Dumnezeu ar proceda cu noi în aceeași măsură în care procedăm cu semenii noștri, atunci pe pământ s-ar produce o apocalipsă. Însă El nu alege calea distrugerii. El nu alege calea răzbunării. Pentru că e ușor să distrugi. Mult mai greu este să creezi și să păstrezi. El alege calea luminii, pentru că doar aceasta poate duce spre mântuire. Ne iartă pentru că ne iubește și asta își dorește să vadă și între oameni: dragoste, bunăvoință și iertare. Iertându-ne pe noi, El nu devine mai mic, pentru că, deși are cea mai mare putere, nu alege să o folosească pentru a distruge omenirea, ci pentru a o salva. 
A o salva prin dragoste și iertare. Asta vrea să facem și noi: să iubim și să iertăm, pentru că iertarea ne eliberează spiritul din lanțurile durerii, dezamăgirii și trecutului, oferindu-ne șansa către un nou răsărit de soare... 

Marinela Lungu
17.11.2017

miercuri, 1 noiembrie 2017

Noiembrie

Noiembrie este un preludiu al lui decembrie.
Noiembrie este un sfârșit care anunță un nou început.
Noiembrie este nuanța unui galben în așteptarea albului.
Noiembrie este intermediarul dintre două extreme.
Noiembrie este durerea frunzelor ce cad și speranța copacilor care se vor lăsa acoperiți de zăpadă.
Noiembrie este tristețea unei plecări și despărțiri.
Noiembrie este pasul către iarnă. O iarnă de o frumusețe angelică!
Noiembrie este despre NOI... 

Să aveți un noiembrie de vis!




Marinela Lungu
01.11.2017

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Tu, ploaie!

Tu, ploaie
Caldă, precum o mângâiere duioasă,
Rece, precum o lacrimă dureroasă
Din Ceruri Înalte, cobori tăcut și plăpând
Pe acest pământ însetat
Ca un om rătăcit în pustiul uitării...

Tu, ploaie – lacrimă de Înger
Prin care plâng toate sufletele îngenuncheate,
Prin care se spală toate păcatele nemărturisite,
Prin care curge râul firesc al vieții
Ce se scurge precum o picătură de apă pe geamul aburit
De așteptări.

Tu, ploaie – cântec șoptit,
Ansamblu de sentimente
Împrăștiat prin cele patru anotimpuri.

Tu – ploaie,
Șoaptă de dor,
Tânduire, suspin,
Tu, ploaie
Frântură dintr-o aripă frântă
În zborul dintre Cer și Pământ

Tu, ploaie – muzicalitatea întregului Univers!

Marinela Lungu
28.10.2017

luni, 9 octombrie 2017

Timpul


Timpul – enigma tuturor vremurilor: trecut, prezent și viitor. Numai el știe cu ce ne va ferici sau nenoroci în clipa următoare. Numai el are secrete dosite în toate ungherașele. Numai el aduce furtuna care distruge castelul fericirii, și tot el aduce briza care șterge lacrimile de pe chip și le poate usca pe cele din suflet.   

Numai el știe când totul se va schimba și felul în care vor fi schimbările. Numai el știe ce formă vor căpăta lucrurile în clipa următoare. Numai el știe momentul în care va îngropa în nisipuri fierbinți toată suferința din prezent, și tot el știe momentul în care va naște fericirea din viitor, lăsând doar cenușa în care a ars suferința ce va aparține deja trecutului uitat în nisipurile fierbinți.

    Numai el știe când va începe o iubire și când aceasta se va stinge odată cu uitarea ce se va așterne între cei doi foști îngrăgostiți. Asemenea iubiri le va uita și el, le va arunca în valiza trecutului. Și tot el va ști când se va naște o iubire predestinată eternității. Pe aceea o va lua cu el în ceasul cel din urmă și îi va oferi loc de cinste între stele.

     Numai el știe ce am fost, ce suntem și ce vom fi, dar și cât vom mai fi, pentru că timpul este dirijat de Dumnezeu. Noi ne aflăm în palma Lui, însă nu asemeni unor prizonieri, ci mai degrabă a unor ființe cărora li s-a oferit prilejul de a fi mângâiate de Cel care le iubește cel mai mult...

Marinela Lungu
09.10.2017

vineri, 22 septembrie 2017

Clepsidra așteptării

Între două bătăi de inimă de zbuciumă o lacrimă.
Între două lacrimi se scaldă o durere.
Între două dureri mocnește un foc.
Între două focuri arde un vis.
Între două visuri se naște o speranță.
Între două speranțe moare o iluzie.
Între două iluzii tremură o șoaptă.
Între două șoapte se zbate un strigăt.
Între două strigăte se înăbușă o tăcere.
Între două tăceri se oglidește o tânguire.
Între două tânguiri zvâcnește o așteptare.
Între două așteptări se zbuciumă o inimă
Scăldată în durere,
Mocnind în foc,
Arzându-i visul,
Născându-i speranță,
Murindu-i iluzia,
Tremurându-i șoapta,
Zbătându-i strigătul,
Înbăușindu-i tăcerea,
Oglindindu-i tânguirea,
Dureroasei așteptări...

Marinela Lungu
22.09.2017

luni, 4 septembrie 2017

Hoțul

Timpul . . .

Uneori fuge,
Alteori – se târăște.
Uneori se grăbește,
Alteori – lenevește.
Uneori vorbește,
Alteori – tace.
Dar întotdeauna fură.

O posibilitate,
Un vis,
Un destin,
O speranță,
O floare,
O iubire,
O așteptare,
O zi,
O privire,
O iluzie,
O bucurie,
Un om...

miercuri, 23 august 2017

Vinovați și obosiți

     Am ajuns să obosim chiar și atunci când nu facem nimic. Oare de ce? Nu cumva ne obosește lipsa lucrurilor simple care să ne umple casele și inimile cu bucurie? Nu cumva ne obosește superficialitatea, brutalitatea, supremația și fățărnicia? Nu cumva ne obosește critica distructivă, lipsa motivației, a bunului-simț, a culturii și educației?

     Societatea parcă nu mai prosperă. Oamenii ajung să dispere, însă nici ei nu înțeleg motivul. Totul pare bine. Toți par fericiți. Toți par sănătoși. Dar realitatea lovește crunt: aproape nimic nu e bine, puțini sunt cu adevărat fericiți, iar sănătatea începe să tot joace feste.

     Ne obosește căutarea iubirii. Ne obosește lipsa mângâierii. Ne obosește vinovăția.

     Pentru că suntem vinovați nu doar atunci când distrugem, ci și atunci când nu facem nimic pentru a repara răul făcut. Suntem vinovați nu doar atunci când criticăm, ci și atunci când nu motivăm omul criticat. Suntem vinovați nu doar atunci când comitem o nedreptate, ci și atunci când nu apărăm dreptatea. Suntem vinovați nu doar atunci când lovim, ci și atunci când nu mângâiem. Suntem vinovați nu doar atunci când bruscăm, ci și atunci când nu alinăm. Suntem vinovați nu doar atunci când rănim, ci și atunci când nu iertăm. Suntem vinovați nu doar atunci când nu trăim deplin, ci în primul rând, când nu trăim iubind din plin...


     Suntem vinovați și obosiți...

Marinela Lungu
23.08.2017

duminică, 23 iulie 2017

Marea mea

Sunt îndrăgostită! Îndrăgostită fără margini . . . de ea! De imensitatea ei, de culoarea ei, de țărmurile ei, de misterele ei, de farmecul ei. Mă-ntorc la ea aproape an de an și niciodată nu mă satur. De-aș admira-o zi de zi tot nu mi-ar fi suficient, pentru că mă regăsesc în ea. Mă regăsesc în liniștea și zbuciumul ei.

Iubesc să o admir dimineață, când primele raze ale soarelui se scaldă în apele ei adânci, făcând-o să strălucească din ce în ce mai intens. Iubesc să o admir seara, când ultimele raze se oglindesc în ea și creează un veritabil tablou. Iubesc să o admir noaptea, când valurile-i zbuciumate se revarsă puternic spre mal, când parcă tot întunericul lumii se îneacă în adâncurile ei, când luna își găsește loc de tihnă printre valuri, când stelele își găsesc perechea în unduirile ei.

Marea mea – izvor de plăcere și odihnă. Ce mult îmi place să-mi las privirile să alunece printre spuma ei învolburată și să-i captureze frumusețea în memorie, pentru că, mi-e dor încontinuu de imensitatea ei. 

Marinela Lungu
23.07.2017


miercuri, 5 iulie 2017

Fericirea nu se judecă

     Fericirea nu se judecă. Dacă un om e fericit, ce contează restul? De vreme ce nu a omorât pe nimeni și nu a făcut rău nimănui, de ce să-l condamni pentru că a ales să fie fericit altfel? Oamenii sunt diferiți și fericirea nu este o noțiune generală, valabilă pentru fiecare în parte. Ceea ce pentru unii înseamnă plăcere, pentru alții e plictiseală. Ceea ce pentru unii înseamnă fericire, pentru alții e irosire în van. Ceea ce pentru unii înseamnă armonie, liniște și împlinire, pentru alții nu înseamnă nimic. Dacă nu poți să te bucuri pentru un om, atunci măcar înțelege-l. Dacă nu poți nici să-l înțelegi, atunci lasă-l în pacea lui, cu viața și preocupările lui.

     Necazul nu se discută și nu se analizează. La fel e și cu fericirea. Omul își alege singur felul de a trăi și de a se împlini. Dacă e rău sau e bine va decide Dumnezeu. Tu nu ai dreptul să te implici, pentru că ești om și tu, iar ceea ce astăzi ți se pare de neconceput, mâine ți s-ar putea întâmpla chiar ție. Fiecare își are propriul destin cu toate legile scrise și nescrise. Ceea ce întâmplă este predestinat să se întâmple și nimeni nu are dreptul moral de a judeca.

     Viața nimănui nu e un subiect de discuție sau bârfă. Nu judecați pe nimeni. Fiecare trăiește cu propriile alegeri și dacă a greșit sau nu e strict problema lui. El va plăti. Noi, cei din jur suntem doar spectatori. Adevărul nu se află pe scenă, ci în spatele cortinei. Acolo unde nu putem vedea... De aceea, nu avem capacitatea de a înțelege unele lucruri.


     Fiți fericiți în felul vostru. Fără a dăuna cuiva, fără a aștepta confirmarea cuiva. Fiți fericiți și răspândiți lumină în jur. Scopul omului pe pământ este să iubească, să dăinuiască și să fie fericit, pentru că noi suntem copii lui Dumnezeu și niciun tată nu și-ar dori să-și vadă copilul plângând... 

Marinela Lungu
05.07.2017

sâmbătă, 24 iunie 2017

Poemul Timpului

Dacă timpul ar avea suficiente frunze pentru fiecare tristețe și suficiente flori pentru fiecare bucurie,
Ce ar fi mai mare: covorul tomnatic sau poienița primăvăratică?

Dacă fiecare frunză ar avea suficient timp pentru fiecare tristețe, iar fiecare floare – pentru fiecare bucurie,
Care ar fi mai multă: tristețea sau bucuria?

Dacă fiecare tristețe ar avea suficient timp pentru fiecare frunză, iar fiecare bucurie pentru fiecare floare,
Al cărei timp ar fi mai lung: al frunzei sau al florii? 


Marinela Lungu
24.06.2017

luni, 12 iunie 2017

Nu toți...

Nu toți care te privesc te și văd în lumina ta adevărată.

Nu toți care te ascultă aud și vocea ta adevărată.

Nu toți care te înconjoară înțeleg și cine ești cu adevărat.

Nu toți care stau lângă tine o fac din motive temeinice.

Nu toți care te aplaudă se și bucură pentru tine.

Nu toți care îți vorbesc sunt interesați să discute cu tine.

Nu toți care plâng cu tine îți împărtășesc cu adevărat durerea.

Nu toți care râd cu tine îți împărtășesc cu adevărat fericirea.

Nu toți care te sfătuiesc au intenții bune.

Nu toți care merg pas la pas cu tine au același traseu.

Nu toți care pleacă trebuiesc plânși.

Nu toți care rămân îți sunt necesari.

Nu toți merită. Nu toți...

Dar dacă există măcar unul dintr-o mulțime de alții, atunci fii fericit, pentru că îți e mai mult decât suficient! 

Marinela Lungu
12.06.2017

sâmbătă, 27 mai 2017

Visez să mă duci departe (fragment)

Am scris poezia asta în proză demult, dar nu își găsea locul nicăieri. Mai târziu, și l-a găsit în cel de-al doilea roman. Acolo o veți regăsi și voi, alături de o iubire nemuritoare.

Visez să mă duci departe de toate...
Să se facă noapte, iar tu să mă iei de mănă și pentru prima dată –
Să nu-mi fie teamă de întuneric.
Să nu mă mai sperie obscuritatea ce va cuprinde întregul meleag,
Să nu mai văd totul sumbru,
Să-mi fie zi în plină noapte,
Primăvară în miez de toamnă,
Să-mi fii tu...
Și să nu-mi mai trebuiască nimic.

Să uit de tot ce-am fost,
Tot ce sunt, tot ce voi fi...
Și să mă nasc din nou sub ploaia ta de sărutări.

Spune-mi doar că va fi,
Chiar dacă nici tu nu știi...
Fă-mă să sper.
Și nu mă mai lăsa să disper...
Niciodată!

Marinela Lungu
27.05.2017
(Fragment)