În conflict cu propria persoană

De regulă, atunci când ne supărăm pe cineva, căutăm a sta cât mai departe de persoana respectivă. Căutăm să ne îndepărtăm, s-o evităm, să nu intrăm în contact cu ea. Fie că ne-a rănit, fie că ne-a supărat, fie că ne-a dezamăgit. Ne îndepărtăm și refuzăm s-o vedem, să-i vorbim, să ne vorbească sau să ni se apropie. Ne doare și este firesc...

Este chiar o atitudine corectă și demnă comparativ cu cea în care, cauți să te răzbuni, să te cerți, să arunci cu reproșuri, să cerșești explicații și scuze inutile. Omul diplomat își va căuta de treaba lui, se va retrage și nu va face multă gălăgie care într-adevăr nu-și are rostul...

Dar ce se întâmplă atunci când ești supărat pe tine însuți? Ce se întâmplă atunci când te dezamăgești, când îți provoci suferință, când îți înșeli visurile, dorințele, aspirațiile? Ce se întâmplă atunci când calci pe propriile-ți sentimente, pe propria-ți inimă și zdrobești o dragoste irepetabilă sau distrugi o fericire incomparabilă?

De tine însuți cum să fugi? Unde să te ascunzi? Cum să te îndepărtezi? În acele momente ai vrea să te separi definitiv de ceea ce ești și să nu te mai întorci niciodată la eul care ți-a provocat atâta suferință... Simți că nu mai ești bine în propria ta piele, simți că ceea ce ești nu te mulțumește și că ceea ce ai realizat nu te împlinește. 

Uneori e mai ușor să suporți pe cineva, decât să te suporți pe tine însuți. Adesea ne condamnăm, ne pedepsim aspru și începem să ne interzicem fericirea cu ambele mâini, să ne credem nedemni de emoții pozitive, de trăiri calde, de oameni frumoși. Contribuim esențial la nefericirea noastră, în loc să facem invers.

Greșim de multe ori. E firesc. Suntem oameni. Dar nu ne putem condamna o viață pentru o greșeală. Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertare, trebuie să iertăm și noi. Atât pe cei din jur, cât și pe noi înșine. Nu putem cere de la Creator ceea ce noi nu putem face. Și dacă o facem, atunci s-o facem până la capăt. Dacă iertăm pe deplin, atunci să uităm pe deplin. Nu putem afirma că am uitat un rău, o greșeală sau o dezamăgire continuând să ne-o tot amintim, să ne autobicium prin ea sau să tot invinovățim pe cineva. Putem ierta doar până acolo unde putem uita.

Cum să trăim în total dezacord cu cei din jur și cu noi înșine? Cum să purtăm războaie pe ambele fronturi fără a face pace cu trecutul, cu oamenii, cu toate? Cum să nu ne oferim încă o șansă? Cum să trăim pe jumătate bucuriile și dublu suferințele? Nici măcar Dumnezeu nu-și dorește o astfel de pedeapsă pentru noi. E necesar să iertăm. Să iertăm și să mergem înainte... Conflictele, atât interioare, cât și exterioare nu pot decât să ne tulbure liniștea și stabilitatea, pe când iertarea poate aduce până și dragostea și chiar împlinirea...

Marinela Lungu

07.10.2016