Lumea judecă

Lumea judecă. Fără să întrebe, fără să se intereseze. Judecă orice, pe oricine. Judecă pentru a crea subiect de discuție, pentru a nu rămâne în urmă, pentru a nu se plictisi. Judecă din bârfe auzite, nu din adevăruri confirmate. Judecă din neavând ce face. 

Judecă pe cel care suferă, considerând că este un nerecunoscător, un nevrednic, un vulnerabil fără a ști  câte dureri tăinuite are, câte lacrimi ascunse, câte cuvinte nerostite, câte răni nevindecate…
Judecă pe cel care este fericit, considerând că este un distrat, un căscat, un fudul fără a ști că este fie o fericire meritată după o îndelungă perioadă de suferință, fie este doar o mască a fericirii pentru a ascunde toate umbrele care-l urmăresc…
Judecă pe cel care iubește, căutându-i motive pentru care nu ar trebui s-o facă, acuzându-l de prea multă implicare emoțională, de prea multă afecțiune, de prea mult suflet, de prea multă…dragoste. 

Cum poate fi dragostea prea multă? Cum poate fi ea de prisos? Cum poate viețui cineva fără a iubi și a fi iubit?

Indiferent în ce mod, în ce circumstanțe și între ce oameni se naște iubirea, ea NU trebuie judecată. Nimeni nu are dreptul să o facă, pentru că e vorba de iubire – sentimentul suprem pe care nici Dumnezeu nu-și permite să-l judece. Cum ar putea s-o facă, de vreme ce El a creat lumea din dragoste? Cum să judeci oamenii ce se iubesc, chiar dacă ei n-au dreptul s-o facă? Poate circumstanțele sunt nepotrivite, dar asta nu le interzice dreptul la iubire, la mângâiere, la duioșie. Fiecare om are nevoie să aparțină altuia. Nu doar formal. El are nevoie să simtă că locuiește cu adevărat în sufletul cuiva. Are nevoie să simtă afecțiune, grijă, tandrețe. Are nevoie să se simtă iubit, ocrotit, adorat.
Iubirea, adevărata iubire nu poate fi păcat, nici greșeală, nici blestem. Păcat și greșit este să judecăm iubirea!

Lumea judecă și pe cel căruia îi este dor, acuzându-l de dependență, de abuz de sentimente, de văicăreală. Dar cum să trăiască un om fără a-i fi dor de cineva? Oricât de dureros ar fi dorul, cu mult mai cumplită este lipsa lui…
Judecă pe cel singur, catalogându-l în rândul celor pierduți, desconsiderându-l, luându-l drept un izolat, un obsedat, un tenebros fără a ști că singurătatea lui este, de fapt, un beneficiu pe care și-l acordă atunci când nu se regăsește în mulțime. Oare nu e de un million de ori mai cumplit să te simți singur între oameni, decât a fi realmente singur…cu tine?

Lumea judecă. Nejustificat. Nu are nevoie de niciun adevăr, căci se autoproclamă judecător suprem. Păcat că nu realizează că unicul cu puterea de a judeca este Dumnezeu. Și El nu o face, pentru că ne iubește. Iar noi cum procedăm în schimb? Judecăm iubirea? Judecăm (ne)fericirea? Judecăm sentimentele ce ne-au fost plantate în suflet? Oare când nu vom mai judeca? Când vom înțelege că nimic nu se întâmplă fără un motiv? Toate sunt dirijate de către Cineva care știe cel mai bine ce și de ce…

Marinela Lungu

22.07.2016