vineri, 22 aprilie 2016

Schimbarea: Bine sau rău?!

Nu în zadar se zice: Niciodată să nu spui niciodată.

Noi, oamenii, avem momente în care vrem să ne evidențiem dârzenia, puterea și demnitatea prin tot felul de modalități. Nu doar să le evidențiem, ci și să le demonstrăm. Rămânem dârzi în anumite momente, păstrându-ne principiile și valorile fără a cădea în plasa scopurilor murdare sau a intereselor meschine. Rămânem puternici în fața marilor furtuni, le înfruntăm, le învingem cu orice preț. Nu abandonăm lupta, ne călim și într-un final reușim! Rămânem demni fără a ne lăsa manipulați, fără a ne lăsa cumpărați, fără a acționa nedrept, fără a-i lăsa pe alții să ne calce în picioare demnitatea.
Reușim să rămânem pe poziție în ciuda faptului că nu este un lucru ușor. Rămânem hotărâți, rămânem statornici, rămânem vrednici!

Și totuși...în anumite momente pierdem din destoinicie, din iscusință, din capacitatea de a opune rezistență și devenim sensibili, fragili, emotivi. Se întâmplă ceva care schimbă totul, care ne reinventează fără să realizăm...
Se năpustește asupra noastră o primăvară bogată în sentimente, trăiri și senzații care ne dau un aer nou, o altă viață, un alt concept.
Și nu este vorba că ne pierdem valorile, dar începem să trăim altfel, să punem accent pe alte lucruri, să ne bucurăm mai mult, să ne jucăm, să cântăm, să visăm, să ne copilărim și să ne zbenguim... În astfel de momente se îndrăgostește și viața de noi, iar noi de ea. 
Or, apare acea dragoste de care aveam nevoie pentru a simți fluxul și refluxul acestui fenomen unic – viața!

Ajungem să fim cum nu ne-am fi imaginat vreodată, să spunem lucruri la care nu ne-am așteptat, să acționăm cum n-am fi crezut și să trăim cum n-am mai visat.
Și ajungem să ne întrebăm: E bine sau rău? Căci orice schimbare aduce cu sine ceva nou, ceva care ne pune pe gânduri...

Răspunsul e simplu: Rău este ceea ce ne apropie de rău. Este ceea ce ne îndeamnă să facem rău. Este ceea ce ne provoacă rău. Este ceea ce ne adâncește în întuneric. Este ceea ce ne îndepărtează de ceea ce iubim și de ceea ce ne fericește. Este ceea ce plantează în inimile noastre indiferența, cruzimea, brutalitatea. Este ceea ce ne face să nu mai fim oameni de omenie. Asta este rău. Și este chiar înfiorător...

Însă ceea ce ne face mai atenți, mai emotivi, mai buni cu cei din jur (și cu noi înșine), mai veseli, mai dornici de viață, mai calzi, mai iubitori, mai răbdători, mai zâmbitori, mai amabili cum poate fi rău? Cum poate fi urât? Cum poate fi lipsit de valoare?

Valoarea însăși se ascunde între petalele de flori, nicidecum între buruieni...

Și-apoi, pînă și natura trece prin schimbări. De la iarnă la primăvară. Și, oare, când simte că renaște? Când frunzele-i îngheață sau cînd acestea înfloresc?!

Marinela Lungu
22.04.2016


duminică, 17 aprilie 2016

Romanul meu - Singură cu mine

Se spune că visele sunt aripile sufletului. Fără ele nu putem călători în viață. Și totuși, a visa nu este totul. Doar visînd, rămînem cu visarea și-un pumn de vise nerealizate. 

Talentul n-are zile de odihnă, afirmă Aurelian Silvestru. Odată înzestrat cu el, ai obligația de a munci zile și nopți, ai obligația de a crea, ai obligația de a veni cu ceva frumos în fața lumii. Ceva care să-i ajute pe oameni, ceva care să le ofere o lecție, ceva care să le trezească o emoție, o amintire, ceva care să le ofere plăcere. 

Din momentul în care am început să scriu, știam că voi reuși să duc la bun sfîrșit scrierea acestui roman care constituie nu doar o parte din mine, ci tot întregul. 
Poate multor oameni li s-a părut bizar, absurd sau copilăresc. Poate mulți n-au crezut, iar cei care au crezut, au făcut-o, totuși, insuficient. Poate că-n unele momente nici eu n-am crezut pînă la capăt în acest vis prea mare pentru posibilități prea mici.
Și totuși, nu m-am oprit, chiar dacă au existat momente în care mă năvălea o avalanșă de gînduri negative, iar teama mă depășea. Eu am continuat să scriu și să mă exprim în scris, pentru că așa o fac cel mai bine.

Am avut noroc de oameni extraordinari care mi-au apărut în cale și mi-au demonstrat că se poate, oameni care au crezut în mine și mi-au oferit nu doar o șansă, ci și o posibilitate. Pe această cale aș vrea să mulțumesc scriitorilor Vladimir Beșleagă și Aurelian Silvestru, personalități marcante ale literaturii, adevărați maeștri ai cuvîntului, care și-au făcut puțin timp pentru a citi și romanul meu, a-mi oferi o părere, un sfat și un ajutor. 
Pe data de 15 aprilie 2016 mi-am ținut pentru prima dată romanul în mîini. Cu o emoție de nedescris i-am mîngîiat paginile, l-am răsfoit și m-am redescoperit pe mine - alta, și totuși aceeași. 
Primul vis împlinit și totodată începutul unui drum deloc ușor, dar extrem de frumos. Sunt pregătită să muncesc și să nu mă opresc, pentru că este de datoria mea să continui să vin cu noi bucurii, însă, ce bine că talentul este capacitatea de a transforma munca în plăcere...

Mulțumesc familiei care stă în spatele meu și care nici o clipă nu s-au îndepărtat de lîngă mine, susținîndu-mă și ajutîndu-mă, prietenilor, care, deși fiind mai departe, au trăit cu sufletul la gură alături de mine fiecare bucurie, și nu în ultimul rînd Editurii Învățătorul Modern care mi-a adus în fața ochii și inimii - romanul meu în variantă finală! 

Singurătatea, oricît de cumplită n-ar fi, poate fi și benefică... În singurătate ne redescoperim, ne analizăm și ne putem privi ca-ntr-o oglindă. 

Marinela Lungu
17.04.016







marți, 12 aprilie 2016

Întrebări retorice

De ce ne este mai ușor să alegem întunericul?
De ce fugim de ceea ce simțim?
De ce ne este frică să iubim?
De ce nu ne ascultăm inimile?
De ce călcăm în picioare ceea ce sufletul are nevoie să fie înălțat?
De ce credem că avem tot timpul din lume pentru a trăi tot ce nu trăim, pentru a simți tot ce ne interzicem, pentru a spune tot ceea ce nu spunem?
De ce știm să aruncăm cu ușurință vorbe-n vînt, reproșuri, insulte, priviri tăioase, dar ne este atît de greu să rostim cuvinte duioase care să mîngîie și să vindece?
De ce știm să fim iubitori cu cei care n-au nevoie de iubirea noastră, iar pe cei care într-adevăr ne iubesc și au nevoie îi lăsăm pe mai tîrziu?
De ce ne facem sufletele să aștepte, cînd clipa trebuie trăită acum?
De ce ne gîndim la toate nimicurile, în loc să ne gîndim la lucrurile cu adevărat importante?
De ce uităm de cei care nu ne uită, dar ne amintim constant de cei care ne-au uitat demult?
De ce nu mergem acolo unde ne cere inima?
De ce ne îngropăm sentimentele, de ce le ascundem?
De ce pierdem timpul cu oameni nepotriviți, prinși în treburi care nu ne aduc nicio perspectivă?
De ce ne ignorăm sufletul, lăsîndu-l să plîngă, iar noi ne prefacem că nu-l auzim?
De ce avem impresia că timpul trebuie să se ocupe de toate, iar noi să rămînem doar spectatori la ceea ce se întîmplă?
De ce nu spunem ACUM ce simțim?
De ce nu îi îmbrățișăm pe cei care-i iubim?
De ce nu trăim la maximă intensitate clipele cu cel alături de care viața ne devine o sărbătoare?
De ce nu ascultăm glasul inimii disperate?
De ce ne avîntăm după comori îndepărtate, uitînd că putem avea totul lîngă noi?
De ce lăsăm timpul să treacă așteptînd...cînd putem face primul pas spre bucurie, liniște și împlinire?

De ce, omule, te chinui, suferi și plîngi? De ce te condamni? De ce ignori ceea ce sufletul strigă? De ce preferi să fugi? Crezi că este o soluție?Poți fugi, însă doar în brațele omului iubit.

Încetați să vă mai judecați pentru fiecare sentiment ce vi se cuibărește în suflet. Toate au un motiv, un scop, o menire. Nimic nu e-n zadar. Înainte să ajungă în inimile voastre, sentimentele au fost trimise de Sus. Deci, Cineva știe cel mai bine de ce. Păstrați ceea ce este frumos. Nu vă speriați, nu fugiți, nu vă ascundeți de adevăratele sentimente care se revarsă în interior cu o viteză extraordinară.

Nu uitați că frunzele, mai întîi ruginesc, apoi înverzesc...

Marinela Lungu
12.04.2016



marți, 5 aprilie 2016

Primăvară-ntre file de cărți


Cînd visele prind aripi...e datorită Îngerilor cu aripi de petale,
Iar cînd petalele mîngîie sufletul se naște Eternitatea.
E-aproape ireal să sperăm la un miracol într-o lume seacă...
Și totuși, fericirea, oricît ar fi de tîrzie, va veni...
Ar fi prea trist să credem doar în ce se trece odată cu frunza toamnei, 
Cînd, de fapt, nemurirea se-ascunde-n petalele trandafirilor de pe aleea inimii...

Primăvara-ntre file de cărți cu aromă de iubire,
Cu suflu de fericire,
Cu parfum de nemurire...

Petale de dor luate-n zbor.
Îngerii se-ndreaptă spre Cer,
Iar Cerul își deschide poarta, luminînd întreaga zare,
Ah, ce minunare.
Ah, ce primăvară...
Ca niciodată, și totuși, ca-ntîia oară...




Marinela Lungu
05.04.2016