Acum fix un an am pus punctul cel mare în romanul meu „Singură cu mine”. Și cu asta am încheiat. Deși am mai lucrat la manuscris de-atunci (pînă a oferi recenzorului meu varianta finală), la sfîrșitul acțiunii nu am modificat nimic, pentru că știam că așa este cel mai potrivit. Încă de cînd am început să înșir primele cuvinte pe alb, știam ce va conține acest roman, prin ce etape trebuie să treacă și cum trebuie să se sfîrșească. Anul trecut – fix pe 14 februarie, cînd m-am aștezat la masa gîndurilor mele (deși știam că eram aproape de final), mi-am dat seama că exact în acea zi trebuia să-l finalizez, să-mi concentrez toate forțele și să închei. Asta am și făcut. Adevărul este că în mintea mea romanul a continuat mult după asta. Continuă și acum. Însă cu toate astea, finalul rămîne a fi unul...de neschimbat.
Mulți mă întreabă cum e acest final. Eu spun că nu e nici tragic, nici
dramatic, nici trist, dar nici fericit. Este pur și simplu real. Inspirat din
realitatea noastră de toate zilele, cu bucuriile și durerile noastre, cu
gîndurile, îndoielile, confuziile și incertitudinile de care ne ciocnim...
Romanul sfîrșește oarecum pe o notă de melancolie, pentru că lemnul care
cîndva încălzise, ajunsese să ardă, iar în final nu rămăseseră decît rănile și
cenușa.
Și totuși, are un mesaj optimist. Este despre încredere, este despre
siguranță, este despre statornicie, este despre adevăr, este despre speranță,
este despre regăsire și redescoperire. Este despre întoarcerea la propriul
eu...Și despre acele momente în care realizezi că e mai bine singură cu mine, decît singură cu cineva...
Marinela Lungu
14.02.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu