luni, 22 februarie 2016

A ști să pierzi cu demnitate este tot o artă.

A ști să pierzi cu demnitate este tot o artă.
Și nu e deloc una ușoară. Orice pierdere ne dezarmează, ne dezamăgește, ne răpește înc-un strop de încredere și ne lasă de fiecare dată cu o urmă de îndoială, cu un semn de întrebare, cu o pată de cerneală peste foaia imaculată...
Să pierzi este una din acele întîmplări nedorite. Unele lucruri pot fi recuperate, altele nu. Pierderile ne lasă întotdeauna față-n față cu propriile neputințe și ne obligă să ne privim obiectiv în oglindă, să vedem cine suntem cu adevărat, ce merităm și ce nu...
Însă a ști să pierzi cu demnitate este tot o artă, pe care nu oricine o posedă. Să pierzi fără a privi cu invidie pe cei cîștigători (pînă la urmă, tu ai pierdut acum, vei cîștiga mai tîrziu), fără a blama, fără a arunca cu anumite cuvinte urîte, fără a desconsidera, fără a căuta vinovați, fără a-i face pe cei din jur incompetenți, inferiori, nepricepuți, fără a murdări pe alții...
Atunci cînd pierzi în anumite momente, nu este neapărat pentru că ești lipsit de iscusință, ci pur și simplu nu-ți era predestinat cîștigul. Nu fă din asta un motiv de război cu tine însuți și cu cei din jur. Acceptă cu smerenie și mulțumește pentru ceea ce ai. Întotdeauna cînd vei avea impresia c-ai pierdut, vei fi recompensat cu mai mult fără să-ți dai seama. Vei primi înzecit, vei fi răsplătit, vei avea cîștigurile tale fără a creea neplăceri pentru cei din jur.
Învață să pierzi cu demnitate, căci numai cei care știu să piardă cu demnitate, pot fi demni de cîștig!

Marinela Lungu
22.02.2016

duminică, 14 februarie 2016

Finalul romanului "Singură cu mine"


Acum fix un an am pus punctul cel mare în romanul meu „Singură cu mine”. Și cu asta am încheiat. Deși am mai lucrat la manuscris de-atunci (pînă a oferi recenzorului meu varianta finală), la sfîrșitul acțiunii nu am modificat nimic, pentru că știam că așa este cel mai potrivit. Încă de cînd am început să înșir primele cuvinte pe alb, știam ce va conține acest roman, prin ce etape trebuie să treacă și cum trebuie să se sfîrșească. Anul trecut – fix pe 14 februarie, cînd m-am aștezat la masa gîndurilor mele (deși știam că eram aproape de final), mi-am dat seama că exact în acea zi trebuia să-l finalizez, să-mi concentrez toate forțele și să închei. Asta am și făcut. Adevărul este că în mintea mea romanul a continuat mult după asta. Continuă și acum. Însă cu toate astea, finalul rămîne a fi unul...de neschimbat.
Mulți mă întreabă cum e acest final. Eu spun că nu e nici tragic, nici dramatic, nici trist, dar nici fericit. Este pur și simplu real. Inspirat din realitatea noastră de toate zilele, cu bucuriile și durerile noastre, cu gîndurile, îndoielile, confuziile și incertitudinile de care ne ciocnim...
Romanul sfîrșește oarecum pe o notă de melancolie, pentru că lemnul care cîndva încălzise, ajunsese să ardă, iar în final nu rămăseseră decît rănile și cenușa.
Și totuși, are un mesaj optimist. Este despre încredere, este despre siguranță, este despre statornicie, este despre adevăr, este despre speranță, este despre regăsire și redescoperire. Este despre întoarcerea la propriul eu...Și despre acele momente în care realizezi că e mai bine singură cu mine, decît singură cu cineva...

Marinela Lungu
14.02.2016