Suferință în plus

- Ce să fac?, mi s-a plâns o prietenă. E vorba de el. Mă enervează la culme, mă scoate din sărite. Se comportă ca un copil. Mă stresează, mă incomodează, mă presează. Nu mai suport...

- Să-l lași, asta să faci. Atât.

- Nu pot.

- De ce?

- Pentru că se ține de mine, îmi jură că o să se schimbe. Suferă, nu pot...

- Atunci continuă să suferi tu.

- Nici vorbă, s-a indignat ea.

- Păi, altceva ce ai putea să faci? E o luptă, și indiferent de alegeri cineva va avea de suferit...

. . .Este una dintre frazele din prologul romanului meu „Singură cu mine”. Iar astfel de povești, astfel de destăinuiri nu mă duc decât cu gândul la povestea din romanul meu. Mă duce cu gîndul la Radu, personajul central masculin. Radu rămâne a fi un mister. Însă până la urmă, el este întruchiparea bărbatului cuceritor, dar capricios și vicios. Este, de fapt, totalitatea acestor „el” care enervează, scoate din sărite, se comportă ca un copil, stresează, incomodează, presează, dar se și victimizează la nesfârșit. 

Este nespus de greu să stai în preajma unui asemenea om. Da, poate o perioadă a fost o așa-zisă „iubire”(mai bine zis închipuire), însă există un moment în care sufletul simte că e finalul.

Și totuși, te simți prizonier în lanțurile trecutului, te simți presat, te simți dependent, te simți tulburat. Iubirile legate cu oameni de teapa lui Radu nu fac altceva decât să dăuneze și să îmbolnăvească sufletește (dar chiar și fizic uneori). Sunt oameni care se supraapreciază printr-un comportament de subapreciere. Este tot o modalitate de a se victimiza. Se vaită, se plâng, se nemulțumesc... Îți oferă „dragoste” doar când au ei chef, îți sunt alături doar cînd au ei dispoziția necesară, te prețuiesc numai atunci cînd au vreun câștig din asta (sau vreun scop). Iar în momentele lor de confuzie, nemulțumire sau neplăcere îți transmit aceste emoții negative înzecit. Te fac să te simți nu numai incomod, ci și vinovată pentru tot. Îți provoacă complexe, indecizii, tulburări. Te trag în jos, te manipulează, te înjosesc. Și cu toate astea, rămâi lângă ei pentru că . . . altfel vor suferi și se vor victimiza. 

Dar tu nu suferi? Pe tine nu te doare comportamentul lor prin care te umilesc și te fac să te îndoiești de ceea ce ești? Nu te zgârîie frustrările ce ți le-au provocat? Nu te chinuie mustrările de conștiință nemeritate? Nu te doare intoleranța lor? Nu te-ai săturat de aceleași miorlăieli inventate? De aceleași poziții de victimă? De același comporament ce denotă lașitate și lipsă de bărbăție?
Nu simți că te încarcă cu energii negative, cu reproșuri permanente, cu vorbe aspre, cu umilințe dureroase? Nu ai obosit de toate astea? Nu ai obosit să nu-i pese de sufletul tău? Cu ce te mai încălzește acea „iubire” pe care ți-o dă în doze limitate când are el chef?
Ai de gând să-i asculți în continuare plânsetele și să asiști la teatrele lui ieftine din motiv că suferă? Amintește-ți că și tu suferi, iar motivele tale nu sunt inventate.

Dacă nu pleci la momentul potrivit, oricum o să pleci mai târziu (pentru că mult n-o să poți îndura), doar că mai târziu vei fi deja arsă și marcată pe viață. Dar totuși, liberă...

Este inutil să privești  un buchet de flori ofilit și să continui să-l păstrezi doar pentru că a fost cîndva viu și colorat...Sunt doar amăgiri cu care trăiești și te rănești mai mult. Ceea ce trebuie să se termine, se termină iar încercarea de a opri acest lucru absolut firesc nu va aduce decît suferință în plus...

Marinela Lungu

21.12.2015