duminică, 26 iulie 2015

Scrisoare către suflet (4)

Poți fugi de toți, dar nu poți fugi de tine însuți...
Te poți ascunde de toți, dar nu te poți ascunde de tine însuți...
Îi poți minți pe toți, dar nu-ți poți minți sufletul...
Le poți spune tuturor că ești fericit, dar asta nu te va face cu adevărat fericit...
Îți poți umple timpul cu oameni nepotriviți, dar prezența lor nu-ți va umple golul din inimă...
Poți pleca departe, dar nu mai departe de tine însuți...


Oricît de întunecate ți-ar fi gîndurile și oricîtă amărăciune nu ai înghiți, niciodată nu încerca să te mulțumești cu oameni ieftini, cu iubiri second-hand, cu suflete murdare, cu caractere fără valori...

Pentru alte scrisori: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.671131716353582.1073741834.480913458708743&type=3

Marinela Lungu
26.07.2015

vineri, 24 iulie 2015

Bătaia și strigătele

Într-o seară mai răcoroasă de vară stăteam afară privind un grup de copii cum se jucau alergînd pe stradă. La un moment dat un băiețel a început să plîngă puternic. M-am apropiat să văd ce s-a întîmplat,crezînd c-a fost lovit de unul dintre camarazii săi,însă descoperisem cu totul altceva: în timp ce alerga, băiețelul pierduse un stick pe care-l avea în buzunar. 

-Despre ce fel de stick este vorba?,l-am întrebat văzînd că nu se poate liniști.
-Unul mic,subțire și negru,mi-a răspuns.
-Nu plînge,sunt lucruri mult mai importante decît un stick.

Însă băiețelul nici nu mi-a auzit cuvintele. El căuta cu disperare prin iarba umedă,scormonind pînă și în pămînt. Ceilalți copii au început să-l ajute,însă mi se părea cu totul imposibil să găsești un lucru atît de mic prin iarba care era crescută considerabil. Băiețelul totuși căuta plîngînd în hohote.

-O să mă bată,a spus el printre suspine.

În acel moment sufletul mi se strînse la un loc și nu mai puteam spune nimic. Un nod mi se ridicase în gît și acolo îmi rămăsese toate cuvintele. Simțeam cum mă cuprinde o stare de nespusă tristețe și în același timp îmi doream să găsească acel stick,pentru a fi scutit de cîteva palme dure.
M-am aplecat imediat și am început să caut și eu prin iarbă,însă pur și simplu mi se părea imposibil să mai găsim acel stick pe care nici măcar nu-l văzusem și deși habar nu aveam cum arăta,îmi doream să-l pot ajuta. Într-un final băiețelul și-a găsit stick-ul,și-a șters lacrimile și a plecat imediat acasă. Mă bucurasem mult,știind că băiețelul scăpase și el de o pedeapsă.

Însă doar o parte din mine se liniștise,căci cealaltă se alarmase mai tare. Și nu pot să nu mă întreb nici acum de ce este nevoie să-ți lovești copii pentru niște lucruri care își pierd oricum din valoare cu trecerea timpului. Oricît de important ar fi fost acel stick(sau orice alt lucru),oare el merita zbuciumul unui copil de vîrstă fragedă care s-ar fi dus acasă tremurînd de frică pentru că avea să o primească?
Oare acel stick merita lacrimile copilului care nu avuse o intenție rea? Da,sunt știu că astfel de lucruri nu trebuie lăsate la îndemîna copiilor,pentru că se pot fi pierdute(ca în acest caz),însă uneori se poate întîmpla inevitabilul. Mai știu că copii au nevoie de educație...și într-adevăr,și de pedepse cîteodată. Însă fără bătaie. Sunt sigură că dacă i s-ar explica cu mai mult calm și blîndețe,orice om ar intra în esența cuvintelor. Nu e nevoie neapărat să strigi ca să te faci auzit,pentru că mai tîrziu cuvintele și mai ales strigătele tale ar putea avea un efect nefast asupra omului respectiv. Nu este necesar să te răstești pentru a explica ceva. Și nu e nevoie să lovești,pentru că Dumnezeu ne-a oferit mîini pentru a ajuta,pentru a mîngîia și pentru a ne fi mai ușor,nu pentru a lovi. Iar dacă le avem pe ambele și mai ales sănătoase,trebuie să prețuim acest dar. Picioarele de asemenea ni le-a dat pentru a merge,pentru a ne putea deplasa și pentru a nu fi nevoiți să depindem de cineva. Iar copii...ni-i oferă pentru a ne binecuvînta și pentru a ne umple sufletele cu iubirea Sa. 
Omul este defapt,mediul în care trăiește,oamenii cu care trăiește și interacționează,cuvintele care i se adresează și modul în care este tratat. Un copil la care s-a strigat mai mereu,care a fost lovit,batjocorit și lispsit de căldură...va crește un matur frustrat,agresiv,obișnuit să strige,nu să vorbească calm. Pentru că totul depinde de mediul în care crește, și mai ales de modul în care este tratat.

Nu mai strigați,încercați să vă controlați vocile și vulcanul din interior. Cu toții avem probleme,griji și stresuri,însă nicio problemă nu este mai mare decît problema lipsei de iubire,de mîngîiere și compasiune. Anume această problemă distruge omenirea. Pentru că un strop de iubire și liniște,ar ușura orice alt gînd negativ...

Marinela Lungu
24.07.2015

joi, 16 iulie 2015

A fi femeie este o artă!


O adevărată femeie este la înălţime la propriu şi la figurat. Învăluită în rafinament şi eleganţă,oferă un parfum al naturaleţii şi simplității lăsînd o amprentă puternică în lume,căci ea este motorul societăţii...
O femeie falsă vulgară nu va putea fi niciodată o FEMEIE,pentru că a fi femeie în adevărat sens al cuvîntului nu înseamnă nicidecum să-ţi îmbraci corpul în cele mai scumpe haine lăsîndu-ţi sufletul să rătăcească printre cele mai ieftine valori,ci în primul rînd să-ţi îmbraci sufletul în lumina pură a frumuseţii nemuritoare şi să-ţi asortezi ţinuta în paralel cu hainele sufletului tău. A-ţi colora buzele cu cel mai scump ruj nu înseamnă nimic dacă nu ţi le colorezi şi cu un zîmbet. A-ţi machia ochii cu cel mai puternic rimel nu oferă nici un farmec dacă nu ai sclipirea ce le oferă o strălucire deosebită,iar faptul că faci eforturi disperate să-ţi îndepărtezi micile defecte exterioare este inutil,atîta timp cît nu mai faci puţină ordine prin camerele din interiorul tău. Vorbesc despre modul în care te comporţi,modul în care priveşti, modul în care vorbeşti,analizezi sau chiar şi modul în care critici. Toate trebuie făcute cu un rafinament specific sufletului de femeie – acea mare de mistere care nu pot fi desluşite decît de cel care se avîntă s-o descopere în lung şi-n lat fără frica de a se îneca. Însă doar titlul de femeie nu-ţi oferă şi trofeul. Este necesar să te ridici pe tocuri pentru a putea ajunge la principiile înalte şi să ştii să-ţi menţii echilibrul chiar şi atunci cînd linia timpului devine subţire sau scena vieţii se dovedeşte a fi şubredă. A fi femeie este o artă. La fel cum a fi OM este un destin. Şi nu orice femeie posedă această artă,deşi toate ar putea triumfa şi toate ar putea fi mai mult decît  marionete ce defilează pentru a cîştiga atenţie şi nicidecum suflete. Femeile marionete vor cîştiga întotdeauna admiraţia bărbaţilor,dar niciodată inima,iar femeile adevărate vor sta în umbră,însă mereu în picioare. Pentru că ele nu se supun principiilor false şi nici nu se lasă supuse de oameni ieftini. Sunt femei care lasă un parfum rafinat,iar altele pur şi simplu dezgustător. Este important şi ceea ce rămîne după oameni,poate că uneori mai important decît ceea ce au adus.
Poţi înlocui un trup,dar nu poţi înlocui un suflet. Poţi machia un trup,dar niciodată un suflet. Poţi iubi un trup,dar nu poţi trăi cu un trup lipsit de suflet.
A fi femeie este o artă,nu un titlu.

Marinela Lungu
16.07.2015