sâmbătă, 30 mai 2015

Tavanul oamenilor MARI este Cerul


        Tavanul oamenilor MARI este Cerul,


  • Pentru că ei nu se limitează la vise ieftine,
  • Pentru că ei nu obosesc să meargă la capăt pentru idealuri,
  • Pentru că ei nu se lasă opriţi la primul semafor,
  • Pentru că ei nu fac din orice piatră sfîrşit de drum,
  • Pentru că ei nu caută persoane să le realizeze planurile,ci caută posibilităţi pentru a le realiza singuri,
  • Pentru că ei nu cad în capcana lucrurilor de nimic,
  • Pentru că ei cred în ceea ce-şi doresc,
  • Pentru că ei au un Dumnezeu,
  • Pentru că ei privesc în jur şi apreciază,nu dezaprobă,
  • Pentru că ei sunt conduşi de speranţe,nu orgolii,
  • Pentru că ei au un ţel,nu pretexte,
  • Pentru că ei ştiu a crea,nu a distruge,
  • Pentru că ei cunosc diferenţa dintre a promite şi a face,
  • Pentru că ei au un suflet de pîine,nu de piatră,
  • Pentru că ei merg înainte fără a se uita la cei care-i trag înapoi,
  • Pentru că ei se încred în speranţă ca într-o carte deschisă,
  • Pentru că ei nu îşi stagnează evoluţia personală,ci din contră,o accelerează prin fapte,
  • Pentru că ei ştiu SĂ TRĂIASCĂ,nu doar să existe!




marți, 19 mai 2015

Şi îngerii au demonii lor


Totul porneşte de la o melodie care se intersectează cu firele subţiri ale vieţii.


Viaţa are mai mereu momente de tensiune care îţi încarcă sufletul cu multe elemente negative. E o nelinişte totală între oameni. Ca un război în care nimeni nu are nimic de cîştigat. Tonuri răstite, vorbe aruncate în vînt şi acţiuni interprinse la nervi nu aduc niciodată o linişte interioară desăvîrştită. Astăzi liniştea este înghiţită de gălăgia care domină nu doar casele, ci şi sufletele oamenilor.

Toţi purtăm cu noi un colţ de rai şi unul de infern. Suntem divizaţi în două părţi. Suntem în două lumi. Ascultăm două voci. Dar acţionăm doar cu o parte. Deseori, cu cea negativă. Strigăm, rănim, nu realizăm că, de fapt, cuvintele sunt cele care pot omorî sau tămădui. Noi le folosim ca pe nişte săbii cu care ne apărăm sau ne justificăm fără a pune în calcul faptul că cineva rămîne rănit.


Viaţa ne stoarce ca pe un burete şi într-un final ne usucă. Dar noi ne uscăm înainte de vreme. Cu fapte, vorbe, iar uneori, chiar şi cu tăceri. Orgoliile rod din noi acea iubire faţă de semeni şi ne transformă în nişte crudităţi ce acţionează doar din instinct. Dar noi putem fi mai mult de atît, mai mult decît nişte maşinării controlate de interese meschine şi puteri false. Suntem oameni, cu otrava şi totodată leacul vindecării în noi. Cu îngeri şi demoni ce se luptă între ei. Cu vise şi deziluzii.


Rănim prea des, iar sîngele ce curge din cei răniti se transformă în nişte lacrimi pentru noi, ce care am rănit.
Nimeni nu cîştigă nimic în războiul dintre oameni. Este doar un cîmp de luptă sîngeros în care oamenii pierd din liniştea care este mai neputincioasă decît gălăgia.

Suntem mereu preocupaţi să răspundem vorbelor provocatoare, decît să le potolim. Suntem preocupaţi să ne răzbunăm în loc să iertăm. Suntem preocupaţi să ne evidenţiem orgoliile şi mîndria, decît să căutăm a fi mai modeşti. Căutăm mereu să punem sare pe rană şi să adăugăm lemne pe foc. Un foc ce ne mistuie pe toţi, cu piele, carne şi oase. Doar sufletul şi ce avem acolo poate supravieţui. Suntem încăpăţinaţi şi totodată naivi, pentru că lăsăm demonii să ne controleze îngerii şi nu invers.


Nu mai hrăniţi demonii cu gălăgie, tonuri răstite, vorbe negîndite şi sîngeroase. Lăsaţi-i flămînzi. Să strige ei, dar să fiţi surzi la strigătele lor. Lăsaţi-i să moară puţin cîte puţin. Şi renașteți îngerii!
Căci doar Divinitatea şi Frumosul poate renaşte...pentru totdeauna!



luni, 11 mai 2015

Vindecare (Singură cu mine într-o altă variantă)

Eram într-o o călătoare într-o lume numită viaţă. Îmi căutam Visul mirific. Și într-o zi, o adiere miraculoasă mi-a insuflat gândul că l-am găsit. Eram pe mare, într-o corabie spectaculoasă ce-mi oferea confortul necesar. Aveam toată dragostea şi înţelegerea din lume. Fiecare clipă devenea una sfântă, căci Visul mi-o îndulcea, mi-o încălzea, mi-o purifica. Eram cazată într-un Paradis fără precedent. Zburam pe aripi de iubire în jurul unui nor pufos numit Fericire. Atât de aproape de Eternitate, încât simţeam c-o pot atinge cu degetele mele înfierbântate de lumina Visului . Simţeam că fiinţa mea se reîntregea asemeni unui puzzle împrăștiat. Mă simţeam valorată și ocrotită. Uitasem complet că mă aflam pe mare, în  pericol. Mă avântam de una singură pe căi necunoscute, fără pic de teamă. Visul mi-era şi leagăn şi odihnă și tihnă. Mă contopeam cu el, alimentându-mi sufletul din bunătatea şi dragostea ce mi-o oferea. Fiecare zi își căpăta sensul, culoarea şi amintirea ce aveau să mă facă cea mai bogată fiinţă. Aveam sufletul încărcat de bucurie imensă. Visul făcea în mine investiţii mari de iubire şi tandreţe. Nimic nu întrecea dragostea noastră. Dar într-o zi, Marea se înfuriase atât de mult, încât începuse să mă zdrobească fără pic de milă. Valurile creşteau şi fiecare lovitură mi se părea mai grea şi dureroasă decât precedenta. Simţeam că mă înec, că mă sufoc. Strigam, dar nu eram auzită. Pluteam în braţele valurilor furioase care se jucau cu sufletul meu asemeni unui fir de praf în braţele vântului. Nu vedeam nimic. Nu simţeam decât puterea Mării care mă distrugea, iar eu nu puteam să mă opun. Îmi căutam în gând Visul, dar nu-l găseam. Mă trezisem plutind pe Mare, spirjinită de-o epavă. Era Visul meu. Corabia superbă devenise o barcă mică, dar suficient de încăpătoare pentru mine. Vedeam ţărmul liniştit, dar preferam să rămân în barca mea, cu Visul meu. Fără el viaţa mea cunoştea doar nefericire. Eram prinsă în mjrele acelui Vis dulce din care refuzam să mă trezesc. Ce conta că suferisem o noapte de coşmar şi furtună? Dimineaţă Visul meu încă mai era cu mine, iar asta tămăduia rănile ce dureau. Pluteam în barca mea, admirând răsăritul soarelui şi răsăritul lunii, simţind plecarea unor anotimpuri şi venirea altora, ascultând cântecul păsărilor ce se schimba de la o zi la alta. 

Zilele continuau să se scurgă, iar eu le trăiam cu Visul meu. Doar cu el. Următoarea furtună fusese mai devastatoare decât prima. Eram aproape în adâncul Mării şi nu găseam nimic de ce aş fi putut să mă agăţ. Mă zbăteam să ies, să respir, dar eram sufocată din toate părţile. Mi se strângea sufletul la un loc şi simţeam că mi-l îngheaţă, alungându-l în ierni geroase .Ajunsesem într-o altă lume ce-o asociam cu însăşi infernul. Era prea rece şi străină mie de lumea în care mă obişnuise să trăiesc Visul meu. Mă zbăteam să evadez, să ajung din nou la el, dar mi-era cu neputinţă. Lupta durase mult, mă sleise de puteri şi speranţe. Într-un final, mă trezisem sprijinită de o scândură. Era tot ce rămăsese din Visul meu. Mă ţineam de ea cu ambele mâini. Teama că mi-ar putea scăpa o ultimă parte din Vis mă ucidea. Trăiam cu iluzii, cu amăgiri, cu temeri. Clipele mele erau un blestem, iar Visul începea să mă tulbure, să-mi creeze numai nelinişti și suferințe din orice, în loc să-mi aducă liniștea de care aveam atâta nevoie... Iubirea cea pură se întina, devenea una cu pământul. Apa ce-o consumam mă otrăvea, iar eu supravieţuiam doar cu amintirea. Din când în când, Visul mă purta pe alei cu soare, dar ploaia venea rapid. Mă uda, însă eu mă uscam cu amintiri. Umbrela mea era constituită din amăgiri. Lupta, mă zbăteam să rezist. Visul merita orice sacrificiu. Însă încetul cu încetul, Visul nu mai era atât de cald. Începea să mă îngheţe, să se asemene cu Marea furioasă care mă captura în fiecare zi şi-mi smulgea încă o speranţă, încă o iluzie, încă o bucurie. Deveneam o fiinţă slabă. Scântura mea slăbea, Visul se spulbera. Apoi începuse să putrezească, să nu mă mai ţină. Mă înecam, dar încă făceam eforturi disperate să mă ţin la suprafaţă. Încă credeam că-mi puteam salva Visul...
Dacă nu luptam, m-aş fi condamnat pentru toată viaţa mea. Era Visul meu, cum aş fi putut să-l abandonez?

Trăiam iluzionând. Clipele mele se rezumau la frică şi lacrimi. Însă amintirea era focul ce-mi încălzea nopţile de groază şi spaimă.
Suferinţa era compania mea, cu toate că Visul încă mai trăia în mine.
Marea continua să mă rupă în bucăţi. Aproape că tot sufletul meu era descompus şi fărâmiţat. Începusem să caut cu ochii ţărmul, să mă îndrept spre uscat, să mai salvez ceva din mine. Măcar ceva, căci Visul murea şi eu eram conştientă de faptul că totul se ruinase... Nu puteam trăi agăţată de o scântură. Încercam s-ajung la ţărm, mă luptam cu Marea, cu mine, cu Visul ce încă mă mai minţea că totul poate reveni la ceea ce a fost. Cum aş fi putut face dintr-o scândură plină de putregai o corabie puternică? Scopul meu era să salvez măcar o fărâmă de suflet. Să mai trăiesc, căci de supravieţuit eram obosită...

Marea îmi ucise zilnic câte o bucată considerabilă de suflet. Dar într-un final, m-am trezit pe ţărm. Era uscat. Era sigur. Era real. Eram eu. Visul nu mai era. Am plâns mult, apoi am obosit. Şi m-am căutat pe mine. Eu contam cu adevărat. Eu aveam nevoie de mine. Mă pierdusem pe mine. Cum aş fi putut trăi sinele meu? Eram risipită printre valuri reci, printre nopţi întunecoase. Eram bântuită de propriile păcate şi greşeli. Visul fusese o iluzie pe care încercam s-o ucid definitiv.
                   
Mă căutam, dar deseori mă regăseam în amintire -  fericită în Vis. Apoi mă revedeam distrusă, tot în Vis. Aveam nevoie să fiu puternică, să mă regăsesc. Şi m-am regăsit...Printre iluzii, greşeli și amăgiri. M-am regăsit şi m-am zidit singură. Învăţam să trăiesc în fiecare zi la fel cum învăţasem să merg. Căzând, apoi ridicându-mă. Eram o începătoare, dar făceam totul singură şi eram sigură de ceea ce fac. Libertatea mă îmbrăţişa, iar asta îmi dădea încredere. Era un soi de fericire neîntâlnită, străină pentru mine, dar totodată plăcută. Nu depindeam de nimeni, de nimic. Nu-mi era frică de furtuni. Nu eram tulburată. Liniştea locuia în mine, iar asta mă făcea un om complet. Începusem să învăţ să trăiesc singură, fără vise închipuite. Şi mi-era bine în libertatea mea, fără strânsoarea din brațele unor fantome tulburătoare. Eram în lumea mea liberă, descătuşată, calmă. Reînvăţasem să zbor, să mă înalţ, să cobor, să merg, să cad, să TRĂIESC: Singură! Singură cu mine!

Marinela Lungu
11.05.2015


marți, 5 mai 2015

Despre sentimente

E uşor să rosteşti „te iubesc”-uri care nu conţin decît litere. E uşor s-o spui fără a o simţi şi să pretinzi că sentimentele îţi sunt adevărate. Şi poate că aceste „te iubesc”-uri false tămăduiesc o vreme suflete rănite,dar la un moment dat ele ucid precum o sabie ascuţită.  Dacă sentimentele nu există,la ce bun să naşti cuvinte? Dacă nu eşti în stare să „treci” prin tine ceea ce spui,atunci nici nu mai spune ceva. A te juca cu sentimentele,doar pentru că îţi place să te joci cu litere pentru a crea cuvintele,înseamnă a te juca cu sufletul unui om şi a-l arunca în flăcări doar pentru că îţi place să vezi un foc arzînd. Nu uita că cuvintele au o forţă atît benefică,cît şi nefastă asupra oamenilor. A-i iubi doar în cuvinte înseamnă a nu-i iubi deloc. Cuvintele pot fi rostite fără ca acestea să vină din suflet,iar dacă ele nu vin din suflet,nu sunt adevărate,nu sunt profunde,nu sunt simţite...şi în acel moment,înainte de a le rosti,încleaştă-ţi buzele şi nu le permite să iasă,dacă nu au ieşit din suflet...
Doar sentimentele născute în interior merită a fi delcarate în cuvinte,căci doar acelea sunt adevărate,doar acelea pot aduce fericire,doar acelea pot vindeca cu adevărat o inimă rănită de focurile unor iubiri bolnăvicioase.
Sentimentele unui om nu sunt pentru jocuri,nici amuzament sau alt tip de distracţie,pentru că viaţa spirituală nu e un circ,iar sufletul omului nu e predestinat pentru teatruri ieftine. E adevărat că acolo,în suflet,se dau cele mai multe lupte,dar nicidecum el nu trebuie murdărit cu iubiri închipuite sau născocite. E amar,e crud,e de neacceptat să pretinzi că ai un ataşament faţă de cineva care îţi este total indiferent. La ce bun?
Inima omului este un nucleu care poate genera atît lumină caldă,cît şi lavă fierbinte. Depinde de sentimentele cu care este înconjurată.
"A spune cuiva „te iubesc” este o invitaţie în veşnicie”,spunea Nicolae Dabija,iar dacă „te iubesc”-ul rostit de tine nu este sincer,înseamnă că oferi o invitaţie în infern...

Iar infernul este unicul loc din care Dumnezeu lipseşte. –Aurelian Silvestru.