vineri, 31 octombrie 2014

Prizonier în propria viață

Sunt momente în care te simți prizonier în propia viață și trăiești de parca ți-ai interzice fericirea cu propriile mîini.
Este clipa în care esti prins/ă într-o colivie cu spațiu limitat și te simți supus/ă de cineva care într-un fel sau altul ți-a răpit libertatea de a fi tu însuți(însăți). Te crezi dependent/ă de hrana care ți se dă acolo și totodată de mîna care te hrănește cu firimituri de visuri și grame de iubire închipuită. Nu te mai vezi mergînd singur/ă, fiind sigur/ă pe pașii tăi și pe ceea ce vrei sa dobîndești.
Te afli într-o lume straină, în care nimic nu-ți apartine și nu-ți poti creea un loc al tău, nu poți avea ceva al tau, pentru că ești tot acuzat/ă de tîlhărie și criticat/ă la tot pasul. Iar tu…taci și ai răbdare, pentru că nu te imaginezi în afara acestei colivii în care trăiești...
Ți se pare că n-ai să mai poți trăi de unul singur/ă, n-ai să mai poți să te întreții  și n-ai să mai poți să te alimentezi singur/ă sufletește. Ți se pare că daca colivia te va elibera și mîna ce te hrănește te va părăsi, tu îți vei cunoaște sfîrșitul. Toată lumea ta se rezumă la spațiul acesta limitat, putrezit și împăienjenit. Iar toata incapacitatea ta de a vedea și de a înțelege lucrurile  te face să nu ridici un deget pentru a schimba situația. Stagnezi toată evoluția ta personală, tot mersul tău prin viață. Te rezumi la niste vise ieftine și mizerabile care îți marchează zilele cu roșu. Nu-ți dai nicio șansă către o viață mai bună, pentru că simplu de tot…te simți dependent/ă de traiul tău, de acea mînă care te hrănește... Dar te-ai întrebat vreodată cu ce te hrănește? Te-ai întrebat de ce te simți atît de îmbătrînit/ă sufletește, atît de obosit/ă, atît de lipsit/ă de vlagă, putere și viață? Oare nu cumva ceea ce numești tu “hrană” este, de fapt, otravă? Oare sufletul nu ți-este otrăvit, de vreme ce te simți total străin/ă de ceea ce ești cu adevărat?
Vine și clipa în care obosești de tot. Te saturi să înduri replici tăioase la adresa ta. Te saturi de umilința nemeritată. Te saturi de scandaluri născocite și certuri nepotrivite. Te saturi să fii neințeles(easă). Te saturi să te justifici inutil.Te saturi să fii mereu…omul care va tăcea, va răbda și va trece peste, păstrîndu-și fidelitatea, căldura și puterea de a zîmbi. Te saturi să te simți o povara. Te saturi să cari pe umeri vorbe amare. Te saturi și pleci! Pleci în ciuda tuturor celor care te țineau legat/ă de mîini și picioare într-o ruină numită viață. Pleci fără să spui vreun cuvînt.  Pleci fără sa le dai vreun semn că plecarea ta se apropie. Pleci și-i lași pe toți să-ți caute urma…
Și fugi…de toată suferința acumulată, de tot noroiul ce ți-a fost adus cu de-a sila. Fugi de războiul care te devastează. Fugi de visele-ți false care au devenit un blestem.
Îndrăznești să lași totul în urmă și să te cureți de tot ce te-a adus în sărăcie și putregai.
Încerci să zbori, dar cazi și mai încerci o dată și înc-o dată... Pentru că nu mai vrei să depinzi de cineva . Vrei să-ți clădești viața singur/ă.
Și plîngi pentru că nu ți-e usor, pentru că obișnuința lasă urme adînci, pentru că brusc nu mai ai de ce te agăța...
Dar privește spre Cer, căci acolo vei gasi toate direcțiile necesare pentru a te regăsi pe tine… Dumnezeu n-o să te părăsească niciodată. Fii sigur că mai devreme sau mai taîziu vei reuși să zbori singur/ă. În viața ta, cu aripile tale, cu drumul tău și cu Dumnezeu alături!

Nu permite nimanui să-ți răpească libertatea sufletească: Libertatea de a fi TU, de a simți și de a trăi dincolo de bariere imaginare.
                                                                           
                                                                                                                                     Marinela Lungu
31.10.2014



marți, 7 octombrie 2014

Întîlnire cu mine


În fuga grabită prin cele 12 ore ale unei zile, niciodată nu reuşim să ne gestionăm timpul în aşa mod încît să ne mai rămînă o oră, două libere.
Există timp pentru muncă, pentru treburi casnice, pentru planuri, pentru alegerea ţinutei, pentru navigarea pe internet sau privirea filmelor plictisitoare…
Dar aceste 12 ore nu ajung mai deloc pentru grija de propria persoană. Într-o săptămîna de 7 zile, avem in total 168 de ore dintre care pe toate le ocupăm mai cu nimicuri. Cel mai des cu lucruri care nu au de-a face cu noi, cu viaţa noastră, cu liniştea şi împlinirea noastră…
Eu am obosit de toate alergările mele zadarnice. Astfel, îmi micşorez singură ziua de lucru şi-mi aloc o oră în care să nu fac nimic...nici măcar să mă lupt cu gîndurile mele negative. Doar să stau în compania mea. Vreau să-mi fac timp pentru mine. Eu am nevoie…
Voi avea intîlnire cu mine şi nu voi lăsa nicio alta treabă cotidiană să mă determine să întîrzii…


Mă privesc în oglindă şi mă văd exact aşa cum sunt: Chipul meu reflectă o mare oboseală. Ochii mei sunt umflaşi si încă mai lăcrimează…Expresia feţei este una tristă, iar mîinile îmi tremură şi picioarele îmi strigă să iau loc pentru că nu mai rezistă. Creierul meu cere repaus şi refuză categoric să gîndească. Pătrund în adînc să-mi caut sufletul şi îl găsesc plîngînd și suspinînd. Încă tremură de frig şi frică .Aşa că mă aşez mai aproape ca să-l aud mai bine, iar el îmi povesteşte şoptit:
De ce plîng? Pentru că tu ai uitat de mine! Ai uitat să-ţi foloseşti buzele pentru a zîmbi,nu doar pentru a răspunde întrebarilor. În fiecare clipă în care tu nu vrei să zîmbeşti,eu mă usuc…
Ai uitat să mă scoţi la lumină de frică sî nu ard,dar soarele nu ştie doar a mistui, ci şi a încălzi. Iar tu m-ai inchis în intuneric, praf şi răceală. Ai uitat să spui ceea ce simţi. Atunci cînd eu îţi vorbesc, tu nu mă asculţi, pentru că ţi-e teamă c-aş putea spune ceva gresit şi ai putea fi dezaprobată de cei din jur. Dar gandeste-te că daca ceilalţi nu vor accepta ceea ce vei spune, asta nu înseamnă că ai greşit.
Nu-ţi  faci timp de mine. Nu prea vibrez de fericire. Faci toate lucrurile în grabă. Nu-ţi oferi timp să le simţi amprenta mai pronunţată din frică. Ăsta ţi-e cel mai mare defect-frica! Orice greu ţi se pare ocean. Orice schimbare ţi se pare de nesuportat. Tu poţi, dar ţi-e frică să poţi mai mult. Îndrăzneşte să îndrăzneşti mai mult.Şi ascultă-mă mai des, ia-mă în vizor. Fă-ţi timp să mă vizitezi sau mai bine ia-mă peste tot cu tine. Ştiu că ai impresia că nu mă împac deloc bine cu raţiunea, dar crede-mă că am face o echipă extraordinară…

L-am ascultat tăcută şi l-am luat în palme. Era micuţ, firav şi naiv. Am hotărît să-l iau cu mine şi să nu-l ascund din frică…Frica n-are legătură cu fericirea, liniştea sau împlinirea. Ea doar le impiedică. 
Eu n-o să-mi ascund niciodată sufletul…nu din teama că n-aş reusi, ci din mila pentru cei care nu-l au deloc…
Marinela Lungu
07.10.2014


miercuri, 1 octombrie 2014

Prietenia noastra



Ne stim de cand e lumea.
Dar povestea noastra a inceput in gradinile bunicilor noastre,separate  printr-un simplu gard de lemn. Pe atunci,la cativa anisori nu stiu in ce mod ne intelegeam.,si ce intelegeam din joaca noastra,insa noi eram deja prietene. Si pe parcrusul discutiei dintre mamele noastre,conversam si noi intr-un mod mai diferit,dar conversam!
Apoi am inceput sa vorbim. Si astfel jocul nostru a avansat,devenind mult mai interesant. Niciodata nu ne plictiseam,pentru ca aveam mereu o noua ocupatie datorita imaginatiei noastre bogate! Am jucat toate jocurile posibile si am inventat tot felul de povesti,fara a realiza ca defapt,cea mai frumoasa poveste este povestea pe care o traiam si o traim noi!
Eram niste copii care imparteau aceleasi jucarii fara nici o teama si fara nici o restrictie. Ne petreceam ore-ntregi impreuna. Si ma repet,nu ne plictiseam!
Dar anii au trecut si circumstantele ne-au separate la 95 km distanta trupeasca si la 0 km distanta sufleteasca! Insa ceea ce nici timpul nu a reusit sa distruga a fost acel sentiment unic,acea legatura “incurabila” numita PRIETENIE! Ea a fost dintotdeauna prietena mea cea mai buna. Nu am cunoscut si nici nu voi cunoaste o alta Ana mai buna,mai calda,mai sufletista si mai intelegatoare. Stiu ca ea ma iubeste si ca ma accepta exact in modul in care sunt. Noi nu suntem surori gemene,dar avem suflete care ne leaga in cel mai direct mod!
Stiu ca exista multe povesti despre prietenie,insa niciuna nu seamana cu a noastra…
Nu o am mereu alaturi pentru a o imbratisa,pentru a-i vorbi,pentru a o vedea si pentru a imparti ganduri cu ea,dar o am permanent in suflet si asta nu se schimba !
Cu ea am petrecut atitea momente memorabile,incat mi-ar fi cu neputinta sa ma rezum prin a spune ca au fost frumoase…Nu au fost frumoase,nici superbe,nici geniale,au fost pur si simplu de nedescris!
Prietenii adevarati te inteleg si te ajuta,nu te lasa,nu te barfesc,nu te ignora,nu te uita…Ea ar fi avut toate motivele sa ma dea pe maina trecutul,si sa raman doar fetita micuta cu care se juca cand venea la bunici,pentru a nu se plictisi. Insa nu am fost doar o pierdere de timp,si nici un prieten temporar,nu am fost omul pe care l-a uitat o data cu inevitabila despartire. Ea m-a pastrat in suflet,si-a amintit intotdeauna ca exist eu,prietena sa.
Ca-n orice vieti de oameni pamantesti,au fost clipe in care lacrimile ne-au udat sufletele pana la cel mai mic coltisor,insa si atunci,am stat imbratisate,fie intr-o realitate,fie intr-un vis! Nimic nu se compara cu legatura noastra…Este povestea pe care as vrea s-o povestesc fiecarui copil si chiar adult. Imi amintesc fiecare cantec al nostru,fiecare joc,fiecare nascocire cu gust copilaresc. Vad toata ograda bunicilor din acea perioada si simt aroma copilariei…pluteste si acum,aici…
Mi-e dor de ea mereu! Nu cred ca vreun cadou ar putea recompensa toata dragostea si caldura pe care mi-a oferit-o,insa mi-as dori ca macar pentru o zi,sa mai fim copiii de atunci…adapostiti in castele construite de noi,cu papusile care ne ofereau fericirea completa si lumea…care era doar a noastra!
Cat de frumaoasa si fermecata poate fi o prietenie! Iti ofera atitea momente de intensitate maxima,incat cuvintele nu ar exprima nici cea mai mica parte din ele…Cand e vorba de trairi la nivel de suflet,e greu sa gasesti un mod pentru a le povesti. S-ar pierde din esenta,din magie,din frumusete…Ele raman acolo,asemeni unui cufar de comori. Acestea sunt adevaratele comori ale unui om: trairile sufletesti,care devin amintiri ce stralucesc ca stelele!
Astazi,prietena copilariei mele care va ramane mereu CEA MAI BUNA implineste 14 ani! Ce-i doresc? Tot binele din lume! De ce? Pentru ca il merita!
Ana,te iubesc! Nu vreau sa uiti asta niciodata! Pe noi ne uneste totul! Noi suntem totul in povestea noastra! Asta e “Partidul Nostru”,in frunte cu Ana-Maria Nistor si Marinela Lungu!
La multi ani!

-Pot sa te intreb ceva?
-Da!
-Mai sunt cea mai buna prietena a ta?
-Intotdeauna ai fost si intotdeauna vei fi.
-Eu sunt departe…poti avea o alta prietena mai buna…
-Dar nu o am…
-De ce?
-Pentru ca tu esti CEA MAI BUNA! Mai buna nu exista! Esti unica!








Cu fiecare imbratisare,capatam noi puteri pentru a infrunta obstacolele lumii reci...