luni, 15 ianuarie 2018

Mihai Eminescu – poetul unei Eternități



Astăzi vorbim despre Mihai Eminescu ca despre un adevărat geniu al literaturii românești. Astăzi îl preaslăvim în cântece și poezii. Astăzi îl supranumim "Luceafărul poeziei". Astăzi numele lui strălucește pe copertele nenumăratelor cărți din mii de biblioteci și librării. Astăzi îl cunoaștem, îl citim și îl iubim pe Eminescu. Astăzi...când el nu mai este. 

Geniul n-are moarte și nici noroc. Dar cine știe... oare n-ar fi preferat o moarte firească în schimbul unui dram de noroc?  Pentru el, fericirea n-a însemnat decât o filă transparentă și fragilă într-o carte cu pagini groase și sumbre. Destinul lui s-a conturat în jurul unei veșnicii neînțelese de omenirea care l-a înconjurat în cei treizeci și nouă de ani ai săi... 

Un destin dureros și nedrept. O viață tristă și lipsită de noroc. Un suflet ce nu s-a putut regăsi printre atâtea mii de suflete. Unii oameni sunt, pur și simplu, incapabili să accepte societatea cu toate moravurile sale, motiv pentru care ea – societatea, devine un loc neîncăpător pentru spiritul lor creator...

Eminescu nu a fost fericit. Nu a fost înțeles. Nu a fost acceptat. Genialitatea sa nu i-a adus nici prestigiu, nici bucurie și nici înțelegere. Oamenii nu l-au privit prin prisma valorii ce o constituia. L-au catalogat în rândul nebunilor și l-au izolat într-un loc uitat de lume. Viața lui nu a fost nici pe departe ceea ce ar fi meritat. 

Totuși, cerul e plin de stele, însă Luceafărul e unul singur. 

Marinela Lungu
15.01.2018



sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Visul meu de fericire




E seara de Ajun. Ascult sunetul plăcut provocat de lemnele ce mocnesc în sobă și simt cum mă apasă un dor nedefinit până la capăt. Încerc eu să-i dau o definiție, dar aceasta pare să se multiplice...
Mi-e dor de alb. Acel alb frumos care mă duce cu gândul la nemurire, eternitate și împlinire prin dragoste veșnică.
Mi-e dor de emoțiile trăite pe deplin.
Mi-e dor de timpul care mai avea un pic de milă față de noi și ne permitea să ne trăim bucuriile mai mult. Acum îl simt nemilos. Îl simt mereu pe fugă. Îl simt mereu grăbit. Probabil a învățat asta de la noi, oamenii.
Mi-e dor de visele care se împlinesc.
Mi-e dor să văd cum oamenii vin și nu mai pleacă.
Mi-e dor de alb, de liniște, de povești transformate în realități frumoase.

Visez să zbor și să ajung în povestea din visele mele. Acesta este visul meu de fericire: o cabană la o margine de pădure îmbrăcată în alb, un foc în șemineu, o poveste șoptită la ureche.

Crăciun feicit! 

Marinela Lungu
06.01.2018

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Retrospectiva anului 2017


De câțiva ani obișnuiesc să fac o retrospectivă în prag de Revelion. Anul acesta mi-a fost greu să îmi adun gândurile, să pun totul cap la cap și să scriu despre 2017. Cred că a fost un an în care am învățat foarte mult, am căpătat un alt fel de experiență, am văzut lumea cu alți ochi, mi s-au schimbat anumite perspective.

Am învățat despre oameni. Sau mai bine spus – despre relațiile interumane. Am învățat despre mine: despre mine în mijlocul mulțimii și despre mine în singurătate. Am învățat despre lume: lumea care se prezintă într-un fel, dar se dovedește a fi cu totul altfel. Am învățat despre vise: vise care acum se nasc, te înalță și vise care imediat se sting și te prăbușesc. Am învățat despre dragoste, despre miile moduri în care se poate manifesta sau ascunde... 

Totodată, nu pot uita că în 2017 am avut un eveniment marcant: romanul meu de debut s-a clasat în „Topul celor mai citite cărți”. Nu pot uita Conferința de la care am ieșit învăluită într-o fericire euforică. Nu pot uita de faptul că m-am aflat printre maeștrii literaturii – lumea în care mă simt la mine acasă. Acum, scriind și amintindu-mi, zâmbesc și mi se face dor de o astfel de bucurie.

Rămâi cu bine, 2017. Cu bune și cu rele, ai fost anul care m-a învățat multe. Ai fost încă un an prețios! Ai fost încă un an în care ființa mea a respirat viață cu tot ce cuprinde ea, iar pentru asta – sunt recunoscătoare!

2018, te aștept cu inima deschisă și sper să zâmbim, să iubim și să ne fericești!
  

Marinela Lungu
30.12.2017

miercuri, 27 decembrie 2017

Scrisoare înainte de sărbători



Știu că drumul prin viață nu e ușor. Lumea pare să fi îmbrăcat veșminte gri. Timpul pare să nu mai aibă timp. Bucuriile par să nu mai vină, iar necazurile se întețesc. Știu că oboseala ne definește pe toți. Știu că fiecare visează un colț de lume în care să se refugieze. Știu că fiecare își plânge, undeva în umbră, visele ruinate...

Dar mai știu că există o forță divină. Știu că Dumnezeu nu ne uită în ciuda păcatelor noastre. Știu că există o balanță care, într-un final, va trebui să se încline spre fericire. Oricât de târziu, dar se va întâmpla...
Sărbătorile de iarnă ne bat la ușile inimilor. Acele uși prăfuite cu lacăte ruginite. Acele uși care scârțâie și  aproape putrezesc de atâta nesiguranță, oboseală, necaz și deziluzie. Însă, fii îngăduitor, dragul meu suflet, și înmoaie-ți pensula în ultima cămară cu vopsea. Știu că ți-a mai rămas un strop de speranță undeva. Vopsește-ți ușa inimii. Deschide-o. Fă să intre lumină. Cu tot greul și amarul pe care îl porți, gândește-te că nu totul e pierdut, chiar dacă te simți pierdut. Eu vreau să cred că există o palmă în care cad toate lacrimile noastre, iar Cineva le numără și, cu siguranță, ni le va recompensa.

Poate nu acum. Dar va fi! Nimeni nu rămâne uitat. Orice necaz e o încercare. 
Fii răbdător, suflete! Nu-ți pierde din credință, din bunătate, din nădejde. Ieri a durut, astăzi mai doare, iar de mâine rănile vor începe să se tămăduiască...

Vin sărbătorile! Alungă necazurile! Alungă supărările! 

Marinela Lungu
27.12.2017

miercuri, 6 decembrie 2017

Bărbații

Nu-mi plac bărbații slabi, bărbații care se dau bătuți la primul obstacol, bărbații care nu luptă pentru ceea ce-și doresc și iubesc. Nu-mi plac bărbații lipsiți de curaj, aspirații și idealuri. Nu-mi plac bărbații care nu tind spre perfecționare. Bărbatul trebuie să fie bărbat nu doar prin faptul că face parte din rasa masculilor, pentru că masculinitatea este o „calitate” pe care o capătă în timp, nu vine de la sine. 

Îmi plac bărbații care dau dovadă de voință și tărie de caracter, bărbații care nu se tem să încerce, să riște, dacă este necesar, pentru a cuceri inima femeii pe care o iubesc. Îmi plac bărbații care au un scop bine-determinat în viață, nu cei care oscilează printre nehotărâri. Îmi plac bărbații inteligenți: cei care nu se pierd cu firea, cei care nu se victimizează la fiecare pas, cei care nu fac crize de gelozie, cei care nu consideră că femeia este un obiect, iar ei au dreptul deplin să-l folosească după bunul plac. 

Nu-mi plac bărbații materialiști și posesivi, cei care reduc totul la propriul „eu” și nu se gândesc decât la propriul confort. Îmi plac bărbații puternici, dar totodată sensibili. Acei bărbați care, prin firea lor, sunt niște romantici incurabili. Bărbați care te copleșesc nu doar prin cuvinte folosite la superlativul absolut, ci și prin fapte care să le confirme. Bărbați alături de care să te simți femeie. Bărbați care să știe cum să facă fericită o femeie. Îmi plac bărbații care au simțul umorului, cei care te fac să râzi, să speri, să crezi, nu să cazi în depresie și să fii tu cea care încearcă să ducă povara greutăților în spate. Îmi plac bărbații pozitivi, care inspiră și emană optimism, nu cei morocănoși, cărora s-ar părea că întreaga lume le este datoare și ar trebui să le stea la picioare, inclusiv femeia de alături.

Sunt critică atunci când vine vorba de bărbați. Am un unghi de vedere foarte ascuțit prin care îi privesc. Mai presus de toate – le analizez faptele și modul de a gândi, pentru că de aici rezultă totul. Personalitatea bărbatului se conturează în jurul a două verbe: a gândi și a acționa. Gândirea declanșează acțiunea, care, în esența ei – demonstrează un caracter.
Eu admir bărbații cu caracter, cu poziție (nu socială sau materială) și personalitate. 

Felul în care un bărbat se comportă cu o femeie îi dezvăluie adevărata personalitate (dacă aceasta există). 

Marinela Lungu
06.12.2017

marți, 5 decembrie 2017

Te-am căutat

Te-am căutat în lacrimile pe care le vărsam atunci când petreceam spre ieșirea din sufletul meu oamenii care m-au trădat, sperând că la poartă mă vor aștepta alții care mă vor iubi.

Te-am căutat în tânguirile de noapte și zi, când credeam că, lamentându-mă, soarele va lumina și ferestrele inimii mele.

Te-am căutat în veșnicul meu suspin, când nu-mi găseam locul în lume.

Te-am căutat în disperarea mea, când eram convinsă că sufletul meu va rătăci pribeag și singur o eternitate.

Te-am căutat în durerea unui om care s-a ascuns chiar și de sine însuși.

Te-am căutat în bucuriile trăite de alții, crezând că astfel, se vor împărți cu mine.

Te-am căutat în iubirile din jur, sperând că îmi va rămâne și mie ceva.

Te-am căutat în speranța care s-a împletit cu credința...și te-am găsit.


Te-am găsit în inima mea și am înțeles că acolo îți e locul pe vecie!

sâmbătă, 25 noiembrie 2017

Mi-e frig

Mi-e frig atunci când simt că răceala se așterne între oameni. Mi-e frig atunci când văd că omenia se transformă în egoism. Mi-e frig atunci când văd că dragostea se transformă în indiferență. Mi-e frig atunci când aud oameni declarându-și iubire fără a o simți, fără a-i percepea profunzimea și esența. Mi-e frig atunci când unii încearcă să-și mușamalizeze adevăratele chipuri și să se prezinte drept cine nu sunt. Mi-e frig atunci când văd cu câtă ușurință știu a da cu piciorul în cei care i-au ajutat, i-au susținut, i-au fost alături...

Mi-e frig atunci când lumea se transformă într-un loc închis, neîncăpător, obscur. Mi-e frig atunci când realizez că ninsoarea indiferenței nu contenește să ne acopere inimile care, pur și simplu, au uitat să-și mențină focul lăuntric aprins. Mi-e frig atunci când văd cum pomul vieții devine tot mai desfrunzit. Mi-e frig atunci când simt că lupta devine prea grea, prea dură. Mi-e frig atunci când văd cum, brusc, oamenii devin orbi și surzi.

Mi-e frig atunci când sentimentele frumoase devin scrum. Mi-e frig atunci când valorile dispar. Mi-e frig atunci când speranța moare într-o lacrimă. Mi-e frig atunci când oamenii nu mai știu cine sunt, încotro s-o ia, în cine să se încreadă. Mi-e frig atunci când simt că Universul Frumosului se prăbușește. Mi-e frig atunci când văd cum cei din jur nu mai cred în sacralitate. Mi-e frig atunci când simt că frigul nu se mai sfârșește...


Marinela Lungu
25.11.2017