luni, 21 mai 2018

Recenzie: "Dulce Infern" de Vladimir Mânăscurtă


„Nu poate să plouă veșnic”...

Dar în pofita acestui fapt, există momente în care s-ar părea că cerul s-a surpat și plouă încontinuu peste un suflet decepționat. Singurătatea, cu întreg amalgamul ei de stări depresive, schimbă totul atunci când poposește. Și cât de trist este să te afli în mijlocul mulțimii, dar să te simți singur și abandonat...

Viața omului se constituie într-o continuă căutare a fericirii și împlinirii prin dragoste, iar atunci când o întâlnește – face eforturi disperate să o păstreze.  Când se întâmplă să o piardă, își pierde întreg sensul și nu face altceva decât să oscileze între da sau nu, între acum și mai târziu, între amintire și disperare... Și brusc, se pomenește într-un Infern.

Romanul intitulat sugestiv-oximoronic Dulce Infern, scris de Vladimir Mânăscurtă vine cu o abordare profundă a temei dragostei, singurătății, deziluziei, dar și depășirii acestor stări sufletești.
Durerea fizică are limite, iar atunci când e prea puternică, creierul nostru oprește receptorii sistemului nervos care transmit semnalul de durere și ne pierdem conștiința. Durerea sufletească însă, limite nu are. Nu poți să te ascunzi de ea, nu poți să fugi. Ea rămâne permanent în noi...

Cuprins fiind de durerea pierderii, protagonistul romanului – Oscar, se află într-o continuă căutare a unui răspuns care l-ar putea ajuta să o recapete pe ea – acea ființă care a descris-o în fel și chip, creându-i o imagine-simbol: Ai un zâmbet magic, iar buzele sunt, probabil, cele mai dulci și mai gingașe din lume... De câte ori ți-am spus că ești frumoasă? Cred că de mii de ori. Splendidă, încântătoare...atât de minunată când te văd râzând! 

Dragostea, redată cu subtilitate și rafinament, capătă un rol primordial în filele cărții lui Vladimir: Să te îndrăgostești e simplu. Să iubești – e o artă!
Da, anume acest element, pentru că mulți confudă dragostea cu un sentiment, dar numai simpatia este un sentiment. Adevărata dragoste este un element primordial, așa cum e apa sau focul.
 
Obscuritatea rămâne a fi un labirint pentru eul epic, acesta confruntându-se cu neputința de a se elibera de trecut, iar astfel se pomenește în al său dulce infern din care refuză să evadeze, fiind cuprins de neputința de a se desprinde de ea, de tot ce a fost și tot ce au trăit.
        Salut, noapte – a șoptit el. Ce zici? Astăzi, ca de obicei, răscolim sufletul meu?
Greu ne supunem schimbărilor când fiecare celulă a organismului respiră amintiri, când inima, dintr-o oază frumoasă, s-a transformat într-un infern aprins, când creierul acceptă realitatea ca pe un coșmar...uite asta e apocalipsa internă.

Romanul abordează și tema singurătății. Această maladie distructivă care acaparează sufletele și le condamnă la suferință este tratată de către autor într-un mod psihologic, dar și psihoterapeutic, acesta reușind să atingă cele mai sensibile coarde ale sufletului și să vină cu o soluționare a dilemei.
Singurătății nu-i pasă dacă ești sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie... Dacă decide să te viziteze e greu să o alungi. Dacă a bătut la ușa ta, poți fi însoțit de sute de persoane, dar nu mai simți legătura cu niciuna dintre ele. Nevrând, devii prizonierul singurătății, iar ea transformă totul într-o închisoare: fiecare lucru devine străin, fiecare om îți pare un dușman, fiecare faptă pare o greșeală...
Sufletul lui Oscar după despărțire, probabil, se asemăna cu o iarnă nucleară.

Amintirea este arhiva fericirii. Sunt amintiri de care inima refuză să se despartă., chiar dacă asta implică suferință. Există sentimente care, deși țin de domeniul trecutului, nu trec odată cu el. Poate că, unele focuri nu pot fi stinse nici măcar de o inundație de lacrimi. Sau poate că, unele lacrimi sunt prea fierbinți pentru a stinge un foc și mai fierbinte...
În amintiri omul se simte cel mai bine: în aceste dulci amintiri, chiar dacă în realitate se află în infern... în al său Dulce Infern.
     Ai făcut din suferința ta un altar căruia te închini.

Deși romanul se axează pe singurătate, deziluzie și durere, autorul revine încet și la speranță, presurând optimism printre rânduri într-un mod filosofic: O mică lumânare e în stare să distrugă întunericul. La fel e și cu suferința. Ea nu poate fi veșnică. Dragostea este lumină, iar suferința – întuneric. Împreună constituie un mister, iar viața este un mister...

Romanul lui Vladimir Mânăscurtă reprezintă o scriere de o rară profunzime. Autorul dă dovadă de sufletism, talent și emotivitate. Își exprimă sentimentele cu o subtilitate care te transpune în povestea redată și reușește să atingă sufletul prin exprimarea profundă, ideile filosofice și subiectele tratate într-o manieră deosebită. 

Dulce Infern este o lucrare în care s-au consacrat și multe dintre stările și trăirile mele sufletești, fapt ce mă determină să afirm cu certitudine că este un roman complex, de excepție!  


  • Știi, se zice că omul când moare, nu se poate sătura să respire și cerșește fiecare gură de aer. Așa sunt și eu acum: cerșesc fiecare cuvânt. Nu știu ce să-ți spun, însă vreau să vorbesc.
    •          Nu-ți cer să mă mai iubești, dar să mă respecți – va trebui!
      • Omul care suferă, poate plânge în toate variațiile posibile.
        • Toți îl judecă pe cel care pleacă, fără a se gândi că poate nu a avut motive să rămână. 
          • Primăvara – începutul noilor speranțe! 

             
            Pagina de facebook a cărții: Dulce Infern
         
       
      Marinela Lungu
      21.05.2018