marți, 27 martie 2018

Din spatele cortinei...



În seara aceasta am decis să ridic puțin cortina în spatele căreia stă ascunsă literatura mea. Cuminte, timidă, plină de suflet, își așteaptă cititorii. Așteaptă fie nu doar citită, ci și simțită și trăită. Dacă acest lucru se va întâmpla, eu voi zâmbi satisfăcută și mă voi mulțumi cu această bucurie...
Fragmentele pe care vi le propun astăzi nu se află într-o consecutivitate (dacă e să luăm după firul romanului), însă le-am separat pentru a atenționa acest lucru. Din care lucrare sunt n-am să vă zic. Nu e bine să vorbesc mult. În schimb, e minunat atunci când scriu tot mai mult. 


" [...] Timpul trecea, și odată cu el – speranțele mele se stingeau. Am ajuns într-un moment în care nu mă mai recunoșteam. Nici fizic, nici sufletește. Suferința din interior își lăsa amprenta în exterior. Simțeam cum îmbătrânesc. Nu mai aveam viitor. Sentimentele, însă – nu mureau, nu își pierdeau din intensitate, chiar dacă durerea era cruntă.


  Sosise iarna cu sărbătorile ei specifice. Era primul an în care nu le simțeam farmecul, nu mă bucura zăpada, nu împodobeam bradul. Nu vedeam luminițe, nu primeam urări, nu mergeam la nimeni în vizită. Totul continua să fie la fel de trist. Holurile lungi ale spitalului îmi păreau un labirint întunecos din care nu găseam ieșire. În loc să aud zurgălăi, voci de copii și colinde, eu auzeam doar strigăte de dimineață până seara. În loc să văd albul zăpezii, vedeam albul pereților din camera în care a început nenorocirea mea.

      - Uite, ninge! Oare a câta oară? Demult am pierdut numărătoarea.
      - Despre ce numărătoare vorbești?
      - Înainte, număram fiecare ninsoare. Adică, fiecare ninsoare îmi amintea că a mai trecut un an și că acest calvar nu s-a sfârșit.
      - Cred că în curând voi începe să număr și eu ninsorile. Mai apoi apusurile și răsăriturile, pentru ca într-un final să număr răsuflările.

* * *

 [...] Am lăsat cheia unde îi era locul și am părăsit ograda în care speram să mă odihnesc mult timp înainte alături de omul iubit. Disperată, mă întrebam unde să plec. Nu voiam să văd pe nimeni. Nu aș fi suportat nicio întrebare. Tot ce îmi doream era să dispar de pe fața pământului. M-a cuprins o stare de amețeală. Îmi era teamă, dar nu mă opream. Mă gândeam la multe, dar totuși la nimic concret. Mintea îmi rătăcea. Sufletul se tânguia.
   De ce fericirea e atât de scumpă? De ce e atât de greu de găsit și uneori imposibil de păstrat? De ce ne este dat să suferim zile, săptămâni, luni și chiar ani pentru un dram de fericire, ca mai apoi să ne fie luat și acela? De ce nu ne este îngăduit să gustăm din cupa fericirii decât o picătură? De ce nu a pomenit nimic despre planurile pe care le-au avut sau le au? De ce a trebuit să aflu într-un asemenea mod?
   Mă aflam singură pe o bancă. Nu știu cât am stat acolo. Probabil am atras atenția multora care se plimbau prin împrejurimi. Nu-mi păsa. Eram împietrită. La un moment dat, mi-am auzit numele rostit de cineva care se afla în spatele meu...

* * *

       - Doamne, de ce iubirea se înfrățește cu durerea? Se mai prăbușește un imperiu al iubirii... "

  
(Fragment)
Marinela Lungu
27.03.2018

joi, 8 martie 2018

Ție, dragă Femeie!



Sărut, femeie, mâna ta,
Întotdeauna muncitoare
Atât de mică și de floare,
Sărut, femeie, mâna ta...

Nimeni niciodată nu ți-a numărat lacrimile. Nimeni niciodată nu ți-a calculat orele de muncă. Nimeni niciodată nu ți-a apreciat îndestul efortul. Nimeni niciodată nu ți-a văzut tristețea din ochi atunci când buzele încercau să zâmbească. Nimeni niciodată nu și-a găsit suficient timp să-ți asculte durerile. Nimeni niciodată nu s-a oprit din tumultul vieții pentru a te întreba de ce suspini atât de des.
Nimeni niciodată nu a pătruns suficient de mult în sufletul tău pentru a vedea câtă tristețe se află în spatele zâmbetelor tale, câtă oboseală se află în spatele orelor de muncă nesfârșite, câte dezamăgiri se află în spatele succeselor pentru care alții te invidiază, câte nopți nedormite se află în spatele cearcănelor pentru care te judecă, câte cuvinte nespuse se află în spatele tăcerilor prin care unii te văd indiferentă, câtă neputință se află în spatele caracterului tău uneori dur, alteori tăios, a voinței tale de fier și a zâmbetelui tău omniprezent.
Nu știu dacă femeia este întotdeauna femeie, pentru că de cele mai multe ori ea trebuie să fie bărbat, dar știu sigur că noțiunea de femeie le înglobează pe toate celelalte: mamă, soră, fiică, bunică, iubită. Ea este cea care le îndură pe toate, dar o face cu demnitate. Luptă în permanență. Le rezistă pe toate. Le crede pe toate. Iubește fără margini, și adesea, își permite luxul de a visa.
Le face pe toate. Trebuie să le facă, deoarece este femeie și e datoria ei. Știe doar ea cât de obosită e, câtă nevoie are de o mângâiere, de o vorbă bună, de o îmbrățișare, de un sărut. Știe doar ea câte lacrimi îi scaldă obrajii, însă uneori oboseala o face să piardă numărul lor. Știe doar ea cum rezistă și câte gânduri nu-i dau pace zi și noapte. Știe doar ea cât de amară e lipsa iubirii și cât de mult doare dorul. Știe doar ea cum se luptă cu viața, cu boala, cu deziluziile... Însă rezistă. Femeia rezistă totul, pentru că femeia e un munte de voință, curaj și putere. Prin ea respiră omenirea. 
Fiți fericite și iubite, dragi Femei! La Mulți Ani!
Marinela Lungu
08.03.2018


luni, 5 martie 2018

Singurătatea



Pe-o potecă, undeva
Nu știu care, nu știu unde
Cineva contemplează tristul apus
De vorbă cu ea... singurătatea.
A apărut de nicăieri și a închis porțile
Care duceau despre cerul înstelat.
Acum doar soarele-ntristat și pal
Mai licărește-n ochii ei umbriți de dor.
Care dor?
Unul pierdut în poeme și visări despre care
N-a mai scris, căci s-au risipit în măgura vremii.

Singurătatea a bătut la poarta unde, cândva
Și-au dat întâlnire florile de primăvară.
Astăzi plouă cu rugina însingurării...
Cum să mai existe speranță când urmele ei
Strivesc grădina florilor?!

Undeva, departe, se mai aude un ecou...
E ea – singurătatea.
Undeva, departe, se vede un apus...
E ea – speranța.
Undeva, departe, se zărește o urmă.
Ea ea.
Ești tu.
Sunt eu.

Marinela Lungu
05.03.2018

miercuri, 28 februarie 2018

Unde se duc stelele?



Unde se se duc stelele,
Atunci când cerul n-are loc pentru ele?
În care galaxie se ascund atunci când
Imensitatea cerească devine, brusc, neîncăpătoare
Pentru lumina lor?
Încotro se îndreaptă
Atunci când norii grei și-ntunecoși
Le ocupă locul și se simt respinse?

Și stelele suferă de singurătate.
Suferința-i o tăcere adâncă.
Dar mult mai dureros este să taci
Atunci când plângi,
Decât să plângi strigând...
Și stelele se simt abandonate
Atunci când luna nu le mai privește,
Când le ignoră, când își ferește razele
Și se-ndepărtează...
Și stelele se simt nedorite
Atunci când oamenii n-au ochi să le vadă
Și nici timp să le admire.
Și stelele plâng...
Atunci când nu își mai găsesc loc
Pe bolta cerească.

Unde se duc stelele atunci când cerul n-are loc pentru ele?
Unde se duc stelele atunci când suferă de singurătate?
Unde se duc stelele atunci când se simt singure?
Unde se duc stelele atunci când se simt abandonate?
Unde se duc stelele atunci când plâng?